În fiecare zi, în tăcerea camerei, ne uităm în telefon și ne măsurăm valoarea. Câte aprecieri am primit? Ce succes au avut ideile mele? Am fost „suficient de bun” în ochii celorlalți? Rețelele sociale au devenit nu doar spații de socializare, ci oglinzi crunte ale unui sine idealizat, permanent supus evaluării. Iar în centrul acestui univers se află o figură nouă, dar omniprezentă: eul neoliberal, acel sine care trebuie să performeze continuu, să se optimizeze constant, să fie mereu în creștere, în control, în branding personal.

Această presiune nu e doar culturală. Este infiltrată în psihic, în corp, în gesturile zilnice. Nu mai suntem lăsați să fim. Trebuie mereu să devenim. Să arătăm că lucrăm la noi înșine. Să demonstrăm că evoluăm. Să transformăm fiecare emoție în lecție, fiecare moment de vulnerabilitate în content, fiecare pas greșit într-un „reel” inspirațional. Nu mai avem voie să fim slabi, triști, leneși, nehotărâți. Trebuie să fim „mindful”, „în flow”, „pe drum”.

Aceasta este iluzia autocontrolului excesiv. O formă de autoexploatare elegantă, camuflată în dezvoltare personală. Ni se cere să devenim propria noastră marcă. Să ne monitorizăm stările, să ne gestionăm emoțiile, să ne motivăm singuri, să ne „ridicăm vibrația”. Toate aceste concepte – altfel utile în moderație – devin, în acest context, instrumente de presiune tăcută, în care nu mai există loc pentru umanitate, pentru eșec, pentru stagnare.

Rețelele sociale amplifică această presiune. Ne comparăm constant cu ceilalți. Vedem doar reușitele lor – medaliile, călătoriile, corpul tonifiat, energia pozitivă. Dar nu vedem insomnia lor, anxietățile lor, momentele în care plâng pe podea. Începem să credem că toată lumea evoluează, mai puțin noi. Și atunci, ca să nu rămânem în urmă, ne forțăm. Zâmbim. Muncim și mai mult. Ne autoanalizăm până la epuizare. Și când nu mai putem, ne simțim vinovați că „n-am avut disciplină”.

Eul neoliberal este seducător pentru că oferă iluzia libertății. Ne spune că „totul depinde de tine”. Că poți fi orice îți dorești, dacă muncești suficient. Că eșecul tău nu e vina sistemului, ci a lipsei tale de voință. Dar în realitate, eul neoliberal este o capcană a performanței permanente. Nu-ți permite pauză. Nu-ți oferă milă. Nu-ți lasă spațiu pentru neștiut, pentru neputință, pentru durere.

Această dinamică creează o ruptură interioară subtilă. Partea autentică a sinelui, cea care vrea doar să fie, să respire, să simtă, este reprimată. În locul ei, construim un sine digital perfect. Un avatar care postează cu sens, care e mereu pozitiv, care răspunde corect, care „știe”. Iar noi, în viața reală, ne simțim tot mai goi, mai stresați, mai departe de esența noastră.

Autocontrolul excesiv duce la epuizare psihică. Pentru că efortul de a fi în permanență „bine” nu lasă loc pentru procese naturale precum tristețea, frustrarea, confuzia. Toate acestea sunt văzute ca slăbiciuni. Nu mai avem voie să fim umani, doar eficienți. Iar în acest proces, încetăm să ne mai iubim pe noi înșine. Ne iubim doar condiționat – dacă performăm, dacă ne ridicăm, dacă bifăm obiective.

Ce rămâne din noi când scoatem „motivația” din ecuație? Ce rămâne când ne oprim din „a ne îmbunătăți”? Ce simțim în tăcerea dintre două obiective? Mulți oameni nu știu. Se simt goi, neliniștiți, în derivă. Pentru că nu au fost învățați să trăiască pur și simplu, fără a produce rezultate. Și totuși, exact acolo începe vindecarea: în pauză. În imperfecțiune. În acceptarea necontrolului.

A ne întoarce la un sine mai uman înseamnă să ne eliberăm treptat de presiunea permanentă a autoperfecționării. Să ne dăm voie să nu vrem nimic. Să ratăm. Să nu știm. Să tăcem. Să fim obosiți. Să nu avem chef să postăm. Să nu facem nimic spectaculos. Și totuși, să simțim că suntem suficienți.

Este o formă de rebeliune blândă: să respingi modelul sinelui „optimizat” și să alegi autenticitatea trăită, nu prezentată. Să nu mai trăiești pentru ochiul celuilalt, ci pentru pacea ta interioară. Să nu te mai construiești ca brand, ci să te îmbrățișezi ca ființă.

Pentru că nu ești un proiect, ești o poveste. Nu ești un business plan, ești o emoție vie. Și dacă nu ai nimic de demonstrat, atunci poți începe, în sfârșit, să te regăsești cu adevărat.

Surse:

Andreassen, C. S., & Pallesen, S. (2014). Social network site addiction – An overview. Current Pharmaceutical Design, 20(25), 4053–4061.

Montag, C., & Reuter, M. (2017). Internet addiction: Neuroscientific approaches and therapeutical implications including smartphone addiction. Springer.

Meshi, D., Morawetz, C., & Heekeren, H. R. (2013). Nucleus accumbens response to gains in reputation for the self relative to gains for others predicts social media use. Frontiers in Human Neuroscience, 7, 439.

Lin, L. Y., Sidani, J. E., Shensa, A., et al. (2016). Association between social media use and depression among U.S. young adults. Depression and Anxiety, 33(4), 323–331.

Twenge, J. M., Joiner, T. E., Rogers, M. L., & Martin, G. N. (2018). Increases in depressive symptoms, suicide-related outcomes, and suicide rates among U.S. adolescents after 2010 and links to increased new media screen time. Clinical Psychological Science, 6(1), 3–17.

Przybylski, A. K., Murayama, K., DeHaan, C. R., & Gladwell, V. (2013). Motivational, emotional, and behavioral correlates of fear of missing out. Computers in Human Behavior, 29(4), 1841–1848.

Turel, O., & Bechara, A. (2016). A triple-system neural model of problematic Internet use: Toward understanding neurobiological processes involved in goal-directed and habitual online behavior. Addiction, 111(6), 1026–1035.