Conceptul de ego-dissoluție a fost amplu discutat în literatura contemporană despre psihedelice, în special în contextul utilizării substanțelor precum psilocibina, LSD, ayahuasca sau mescalina în scopuri terapeutice. Fenomenul este definit neuroștiințific prin dezactivarea rețelei implicite a creierului (Default Mode Network – DMN), care este asociată cu auto-reprezentarea, ruminarea mentală, nucleul narativ al sinelui și procesarea introspectivă repetitivă. O reducere temporară a activității acestei rețele permite o stare de hiperconectivitate neuronală între regiuni cerebrale care, în mod normal, nu comunică direct. Această reorganizare tranzitorie a arhitecturii neuronale este corelată cu stări subiective descrise ca pierderea granițelor eului, fuziunea cu medii exterioare sau spirituale și sentimente de unitate. În studiile fMRI realizate de Carhart-Harris și Griffiths, aceste modificări funcționale ale creierului sunt asociate cu scăderea conștientizării de sine narcisice și cu dizolvarea sentimentului de individualitate separată.

În context terapeutic, această stare este considerată una dintre cele mai puternice resurse în tratamentul depresiei rezistente, anxietății existențiale și dependențelor severe. Prin slăbirea rețelelor de control cognitiv și a reactivității afective condiționate, individul are oportunitatea de a experimenta realitatea fără filtrele rigide ale eului obișnuit. Cu toate acestea, același proces neuropsihologic care produce dizolvarea eului în scopuri terapeutice poate, în lipsa cadrului adecvat, conduce la fragmentare patologică. În această situație, nu asistăm la o deschidere conștientă spre o identitate extinsă, ci la o dezorganizare a sinelui, o disociere identitară, o pierdere a continuității psihice și chiar la un debut acut de sindrom disociativ, episoade psihotice sau decompensări afective severe.

Diferența fundamentală între dissoluție și fragmentare constă în gradul de conținere și de funcționalitate post-experiențială. Dissoluția adaptativă este temporară, reversibilă, integrabilă, însoțită de claritate, insight, calm și reconectare. Fragmentarea este durabilă, dezorganizat-consecutivă, însoțită de confuzie, derealizare, frică, tensiune internă, afect plat sau haotic. În termeni clinici, dissoluția este reversibilă și benefică doar în prezența unei funcții eului intacte anterior. La indivizii cu structuri de personalitate fragile (borderline, narcisic disociativ, trăsături schizoide sau disociative), expunerea la dizolvarea ego-ului poate produce o reactivare a traumelor de dezvoltare, o pierdere a granițelor sinelui fără reconstrucție ulterioară, ceea ce psihanalitic se apropie mai mult de fragmentarea psihotică decât de o transcendere conștientă.

Datele extrase din Psychedelic Drugs Reconsidered și din Oxford Handbook of the Five Factor Model indică faptul că indivizii cu niveluri ridicate de neuroticism, instabilitate afectivă, anxietate de separare, dependență emoțională și istoric de traume relaționale sunt mai vulnerabili la efecte adverse post-psihedelice. În special în lipsa unui mediu terapeutic conținător și a unui ghid pregătit în integrare psihedelică, experiențele pot fi interiorizate haotic, interpretate ca simboluri supranaturale sau mistico-delirante, iar individul poate dezvolta identificări grandioase disociate, convingeri paranoide, ruperi afective, sau hipersensibilitate față de stimuli emoționali și interpersonali. Studiile clinice au observat că, în aceste cazuri, poate apărea o dezinhibiție afectivă persistentă, însoțită de răbufniri emoționale, episoade de panică, regresie relațională sau comportamente de evitare socială.

Din punct de vedere neurobiologic, psilocibina acționează ca un agonist parțial al receptorilor 5-HT2A, localizați în densitate ridicată în cortexul prefrontal, cortexul cingulat anterior și talamus. Administrarea acestei substanțe produce o creștere a entropiei funcționale cerebrale, adică o stare de ordine scăzută, în care sistemele de control cortical superior sunt inhibate, iar fluxurile libere de procesare perceptivă, emoțională și cognitivă se intensifică. În mod paradoxal, această stare favorizează în unele cazuri reconectarea cu părți reprimate ale psihicului, dar în altele poate duce la saturare cognitivă, colaps al funcției executive și dezintegrarea procesului simbolic. Astfel, în loc ca individul să poată „traduce” experiențele psihedelice în insighturi, acestea devin enigme anxiogene, viziuni de neînțeles sau episoade halucinatorii recurente fără valoare adaptativă.

Handbook of Neuroscience for the Behavioral Sciences arată că aceste stări se agravează semnificativ în cazul în care psihedelicul este utilizat în contexte nestructurate, fără screening psihiatric, fără suport post-sesiune sau în combinație cu tulburări nediagnosticate. Astfel, disoluția eului devine o descompunere fără reconstrucție, iar persoana poate ajunge să trăiască o eroziune progresivă a coeziunii sinelui și o identitate dizolvată în haosul simbolic al traumei nerezolvate. Fragmentarea de acest tip poate fi insidioasă, manifestându-se prin anhedonie, autoalienare, anxietate existențială cronică, fugă de realitate și scăderea funcționalității sociale și profesionale.

În psihoterapia asistată de psihedelice, diferențierea celor două fenomene este esențială. Dizolvarea eului utilă este acompaniată de afecte pozitive sau cathartice, sentiment de coerență post-experiență, reconectare cu valori personale, claritate a scopului existențial și capacitate crescută de mentalizare. În schimb, fragmentarea produce regresie, convingeri disfuncționale persistente, autopercepție destructurată și dificultăți în a distinge realitatea de conținutul mental. Este important ca terapeutul să evalueze în mod activ capacitatea clientului de a conține materialul simbolic emergent, gradul de flexibilitate narativă, stabilitatea identitară și capacitatea de autoreflecție.

Din perspectiva clinică, fragmentarea nu este un eșec al substanței, ci o consecință a utilizării neadecvate a unui instrument profund distructiv dacă este prost gestionat. În absența unei etape de integrare ghidată, în care elementele experimentate sunt reintegrate în viața personală, relațională și simbolică a individului, psihedelicul devine un catalizator al haosului intern, nu al vindecării. În cazurile în care simptomele de fragmentare apar, este esențială intervenția psihoterapeutică orientată spre stabilizare, consolidarea eului, lucrul pe granițele sinelui și restabilirea funcțiilor de realitate.

Ego-dissoluția poate fi o unealtă de reconstrucție profundă doar dacă este urmată de integrare narativă, conținere relațională și reorganizare identitară. În caz contrar, individul se va confrunta cu rupturi dureroase de sens, tendințe la evadare din prezent și conflicte interne intensificate. De aceea, utilizarea psihedelicelor în scopuri terapeutice trebuie susținută de protocoale clinice solide, formare interdisciplinară și supervizare atentă. Nu fiecare dizolvare este o trezire. Și nu fiecare „moarte a eului” este urmată de renaștere. În unele cazuri, ceea ce pare transcendere este, de fapt, o destrămare fără martor

Bibliografie :

• Grinspoon, L. & Bakalar, J.B. – Psychedelic Drugs Reconsidered

• Robin Carhart-Harris et al. – Neural correlates of the psychedelic state as determined by fMRI studies with psilocybin

• Nutt, D., Carhart-Harris, R. – The Mechanisms of Psychedelics in Psychiatry

• Julien, R.M., Advokat, C.D., Comaty, J.E. – Julien’s Primer of Drug Action

• Carlson, N.R. – Behavioral Neuroscience

• Eysenck, H.J., & Eysenck, S.B.G. – The Oxford Handbook of the Five-Factor Model

• Stuss, D.T., & Knight, R.T. – Principles of Frontal Lobe Function

• Bear, M.F., Connors, B.W., Paradiso, M.A. – Neuroscience: Exploring the Brain

• Kandel, E.R. et al. – Principles of Neural Science

• Handbook of Neuroscience for the Behavioral Sciences – Wiley

• Michael A. Singer – The Untethered Soul (pentru diferența conceptuală dintre conștiință și sine psihologic)