E aproape miezul nopții. Copiii dorm, în bucătărie mașina de spălat vase și-a terminat programul, iar tu stai pe marginea căzii, cu ușa încuiată și telefonul în mână. Pe ecran se învârt simbolurile, colorate și vesele. Nimeni din casă nu bănuiește nimic. Ziua ai fost mama care a semnat temele, colega pe care se bazează toți, fiica ce și-a sunat părinții. Acum, pentru o jumătate de oră, nu mai ești nimic din toate astea. Ești doar tu și rotițele.

Dacă te regăsești aici, măcar pe jumătate, textul ăsta e pentru tine. Nu ca să te certe cineva. Ai făcut-o deja tu, de mai multe ori decât ar putea s-o facă oricine altcineva.

Despre bărbații care joacă se vorbește mult. Îi vedem în agenții, cu biletul în mână, îi auzim certându-se pe meciuri. Femeile care joacă sunt aproape invizibile. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că au învățat să nu se vadă. Telefonul intră ușor în poșetă. Aplicația are o iconiță discretă. Extrasul de cont se poate șterge din e-mail înainte să-l citească altcineva. Iar zâmbetul de a doua zi, la cafea, iese perfect.

De ce joci când doare

Mulți își închipuie că oamenii joacă pentru bani. Unii, la început, chiar așa fac. Dar dacă te întrebi sincer ce cauți în acele minute, s-ar putea ca răspunsul să nu fie câștigul. Poate cauți liniștea. Un loc în care nu te mai sună nimeni, nu-ți mai cere nimeni nimic, nu mai trebuie să fii puternică.

Un grup de psihologi britanici a stat de vorbă, pe larg, cu cincizeci de oameni care aveau probleme cu jocul și i-a lăsat să-și spună povestea de la început. Cuvântul care s-a întors iar și iar a fost fuga. Oamenii jucau ca să scape: de gânduri, de un gol pe care nu-l puteau numi, de probleme pe care nu aveau puterea să le privească în față. Jocul le schimba starea aproape pe loc, ca un întrerupător. Câștigul era un bonus. Adevărata răsplată era pauza.

La femei, acest drum pare și mai des întâlnit. Cercetătoarele australiene Anna Thomas și Susan Moore au comparat femei și bărbați care jucau regulat și au găsit o diferență care merită ținută minte. La femei, singurătatea, plictiseala, anxietatea și tristețea mergeau mână în mână cu problemele de joc, mai ales la cele care, de felul lor, preferau să ocolească durerea decât să stea cu ea. La bărbați, legătura asta era mult mai slabă.

Un studiu suedez, făcut pe oameni obișnuiți, nu pe oameni aflați în tratament, a urmărit ordinea în care apar lucrurile în viața cuiva. La bărbați, de obicei jocul a venit primul, iar tristețea și anxietatea au venit după, ca urmare a pierderilor. La femei, povestea a mers invers. Anxietatea și depresia fuseseră acolo înainte, iar problema cu jocul a fost ultima care s-a adăugat. Cu alte cuvinte, multe femei nu ajung triste pentru că joacă. Ajung să joace pentru că erau deja triste și nimeni nu observase.

De aici vine și titlul pe care l-am folosit cândva pentru portretul unei femei care pariază: ea pariază în loc să plângă. Plânsul cere un martor sau măcar un loc sigur. Cere să recunoști că ți-e greu. Jocul nu cere nimic din toate astea. Îl poți porni în trei secunde, în baie, în mașină, în pauza de prânz. Și îți amorțește, pentru o vreme, exact ce ar fi trebuit să doară.

Poate recunoști momentele. După o ceartă pe care ai înghițit-o. După o zi în care ai avut grijă de toată lumea și de tine deloc. În serile în care casa e plină, dar tu te simți singură. În noaptea de după vestea proastă de la medic, de la bancă sau de la școală. Nu e o coincidență că degetul caută aplicația tocmai atunci.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că ești slabă sau că ai un defect de caracter. Înseamnă că ai găsit, ca mulți alții, o scurtătură prin durere. Scurtătura are doar o problemă: te duce, cu timpul, într-un loc mai greu decât cel din care fugeai.

Rușinea care te ține departe de ajutor

Aici intră în scenă rușinea. Și la femei, rușinea are un gust aparte.

O echipă din Toronto a adunat femei și bărbați care avuseseră probleme cu jocul și i-a rugat să spună ce anume îi oprise să ceară ajutor. Toți vorbeau de datorii și de jena legată de bani. Dar femeile au adus în discuție lucruri pe care bărbații nu le-au pomenit. Le era rușine că se lăsaseră „prinse” de luminile și sunetele jocului, că mințiseră, că încă sperau în noroc. Minciuna față de cei dragi le apăsa mai tare decât pierderea în sine.

Asta are o logică. De la o femeie se așteaptă, încă din copilărie, să fie cea cu capul pe umeri. Ea ține bugetul, ea are grijă de copii, ea observă când ceva nu merge la ceilalți. Când tocmai ea ascunde ceva, simte că nu a greșit doar o dată. Simte că a trădat chiar rolul prin care se definea. Și atunci ascunde și mai bine.

Psihologii de la Universitatea Deusto din Bilbao au ascultat, în grupuri mici, femei aflate în tratament pentru jocuri de noroc. Mai multe au spus că jocul le venise ca un mod de a face față unor emoții pe care nu știau unde să le pună, uneori cu rădăcini încă din copilărie. Și aproape toate au vorbit despre stigmă. Unele își alegeau anume jocuri la care nu le vedea nimeni: telefonul, laptopul, locurile unde nu dai de cunoscuți. Nu pentru că le plăcea mai mult așa, ci pentru că le era frică să nu fie văzute.

Rușinea face două lucruri deodată. Te împinge să joci, pentru că joaca te scapă o vreme de ea. Și te oprește să vorbești, pentru că vorbitul ar însemna s-o simți din plin, cu cineva de față. Așa se formează un cerc: joci ca să nu simți, după aceea te simți vinovată, iar ca să nu mai simți vinovăția, joci din nou. Am scris mai pe larg despre acest cerc în articolul despre rușinea și euforia din recădere.

Iar minciuna, de care îți e atât de rușine, nu e dovada că ești un om rău. E, de cele mai multe ori, felul în care încerci să protejezi pe toată lumea, inclusiv pe tine, de un adevăr care ți se pare de nesuportat. Mecanismul e explicat în psihologia minciunii la jucători, și poate îți va fi mai ușor să te uiți la el cu ochi mai blânzi.

De ce lucrurile se pot strica mai repede

Mai e un motiv pentru care merită să nu amâni. De multe ori, femeile încep să joace mai târziu decât bărbații, pe la patruzeci de ani, nu pe la douăzeci. Dar, odată pornit, drumul până la probleme serioase poate fi mai scurt. Cercetătorii au numit acest fenomen, din engleză, „telescoping”, adică o evoluție comprimată, ca un telescop care se strânge.

Cea mai convingătoare dovadă vine din Norvegia. Acolo, o echipă de la Universitatea din Bergen a avut acces la datele reale de joc ale sutelor de mii de oameni care jucau la aparate, prin operatorul de stat. Nu i-a întrebat ce își amintesc, ci s-a uitat la ce făcuseră efectiv. Femeile începuseră să joace, în medie, la o vârstă mai înaintată. Și totuși au ajuns mai repede decât bărbații la plafonul de pierderi permis de operator, cu aproape un an mai devreme.

Ca să fiu cinstită: nu toate studiile au găsit același lucru. Un studiu mare pe gemeni din Australia, cu oameni luați din populația generală, nu a găsit această evoluție mai rapidă la femei. Pare să conteze mult ce fel de joc e la mijloc. Aparatele și jocurile rapide de pe telefon, unde o rundă durează câteva secunde și poți apăsa din nou imediat, par să grăbească lucrurile cel mai tare. Iar acestea sunt, adesea, tocmai jocurile pe care le aleg femeile care nu vor să fie văzute.

Pentru tine, concluzia practică e simplă. Nu te liniști cu gândul că „joc de puțin timp, n-are cum să fie grav”. Și nici cu „eu nu sunt ca ăia din agenții”. Vechimea nu e o măsură bună. Contează ce face jocul în viața ta acum: dacă ascunzi, dacă ai împrumutat, dacă te gândești la el când ar trebui să te gândești la altceva, dacă îl cauți în loc să plângi, în loc să vorbești, în loc să dormi.

Pe de altă parte, există și o veste bună ascunsă aici. Dacă lucrurile se pot strica repede, se pot și opri devreme. Nu trebuie să atingi fundul ca să ai dreptul la ajutor. Poți să te oprești din coborâre la jumătatea scării.

Primul pas nu e o mărturisire în fața întregii familii. Poate fi mult mai mic. Poți să-ți spui ție, cu voce tare, fără să te lovești: „joc ca să nu simt ceva”. Poți să încerci să numești acel ceva. Singurătate? Oboseală? Furie pe care n-ai voie s-o arăți? Durerea unei pierderi pe care n-ai jelit-o?

Apoi poți pune o piedică între tine și joc, pentru serile grele. Să ștergi aplicația, să-ți ceri singură autoexcluderea de pe site-urile de joc, să-ți lași cardul acasă. Nu pentru că ai fi un copil care trebuie păzit, ci pentru că, în momentul în care doare, nimeni nu decide bine. Nici tu, nici eu, nimeni.

Și poate, la un moment dat, alegi un om. Unul singur. O prietenă, o soră, un psiholog, o linie de sprijin. Nu trebuie să-i spui totul deodată. E suficient să rostești prima propoziție: „Am o problemă cu jocul și mi-e rușine”. De cele mai multe ori, rușinea slăbește puțin din clipa în care nu mai e un secret. Iar dacă banii sunt și ei o grijă, află că există locuri unde ajutorul pentru jocurile de noroc e gratuit.

Femeia din baie, cu ușa încuiată, nu e o femeie rea. E o femeie obosită care a găsit o ușă de ieșire și n-a observat că ușa dă tot într-o cameră închisă. Ce s-ar întâmpla dacă, data viitoare când simți nevoia să deschizi aplicația, te-ai opri o clipă și te-ai întreba ce anume nu vrei să simți în seara aceea?

Bibliografie

1. Baxter, A. et al. (2015). Gender differences in felt stigma and barriers to help-seeking for problem gambling. Addictive Behaviors Reports. https://doi.org/10.1016/j.abrep.2015.10.001
2. Estévez, A. et al. (2023). Exploring the psychosocial characteristics of women with gambling disorder through a qualitative study. Frontiers in Psychology. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2023.1294149
3. Slutske, W. S. et al. (2014). Telescoping and gender differences in the time course of disordered gambling: evidence from a general population sample. Addiction. https://doi.org/10.1111/add.12717
4. Sundqvist, K. et al. (2019). Problem gambling and psychiatric comorbidity: risk and temporal sequencing among women and men. Results from the Swelogs case-control study. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-019-09851-2
5. Syvertsen, A. et al. (2022). Telescoping and gender differences in high-risk gambling: loss limit behavior in a population of electronic gaming machine players. Psychology of Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1037/adb0000844
6. Thomas, A. et al. (2003). The interactive effects of avoidance coping and dysphoric mood on problem gambling for female and male gamblers. Journal of Gambling Issues. https://doi.org/10.4309/jgi.2003.8.16
7. Wood, R. T. A. et al. (2007). A qualitative investigation of problem gambling as an escape-based coping strategy. Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice. https://doi.org/10.1348/147608306×107881