Nu ridică vocea. Nu sparge nimic. Nu cere ajutor. Nu lasă urme. Doar dispare, câte puțin, în fiecare seară, în sunetul aparatelor sau în liniștea unei aplicații. Femeia care joacă nu este vizibilă. Ea nu este strigată în statisticile evidente, nu este acuzată public, nu este văzută în reclamele de prevenție. Dar ea există. Și ea suferă. Și ea pariază, nu pentru a câștiga, ci pentru a se pierde.

În spatele fiecărui pariu se află o durere netratată, un conflict intern nespus, o istorie a respingerii sau o relație cu propria valoare construită pe rușine. Femeia care joacă o face adesea nu din dorința de adrenalină, ci din nevoia de liniște interioară, de golire a gândurilor, de suspendare a realității. Ea nu caută câștigul, ci anestezia. Jocul devine substitutul plânsului. Un ritual de supraviețuire.

Femeia jucătoare trăiește, de multe ori, în contradicția perfectă: la exterior pare că face față. Poate are copii, un job, responsabilități, o viață aparent funcțională. Dar în interior, trăiește o fractură. O viață dublă, în care ziua aparține lumii și noaptea devine un spațiu al rătăcirii. Se joacă cu bani împrumutați, cu salariul copiilor, cu economiile pentru iarnă. Dar mai presus de toate, se joacă cu sine însăși. Și știe. Și se urăște. Dar nu se poate opri.

Din punct de vedere psihologic, femeile care dezvoltă adicție de jocuri au un profil diferit de bărbați. La ele, trauma relațională joacă un rol central. Multe provin din medii în care nu au fost văzute, în care li s-a cerut să fie „bune”, „cuminți”, „responsabile”. Și, în această cumințenie, li s-a cerut să se ignore. Să nu simtă. Să nu ceară. Să nu plângă. Așa că au învățat să se abandoneze pe ele însele. Iar jocul devine spațiul interzis în care, în sfârșit, pot să simtă ceva – chiar dacă e rușine, chiar dacă e durere, chiar dacă e euforie falsă.

O femeie jucătoare trăiește o formă subtilă de sinucidere emoțională repetitivă. Fiecare pariu pierdut este o palmă imaginară, o pedeapsă, o reamintire că nu merită. Adicția devine un limbaj al disprețului față de sine. Dar în același timp, jocul este singura zonă în care pare să aibă control: aici ea decide, ea riscă, ea apasă butonul. Este un paradox dureros – să simți că trăiești doar în momentul în care te autodistrugi.

Multe femei care joacă sunt mame. Și nu o fac pentru a-și neglija copiii, ci pentru că nu mai pot purta greutatea constantă a dăruirii fără întoarcere. Unele dintre ele au crescut cu mame absente sau abuzive, cu tați agresivi sau dependenți. Altele au suferit abuzuri sexuale, abandonuri, violențe invizibile. În toate cazurile, jocul devine un container pentru emoții neexprimate: furie, neputință, rușine, dorință reprimată. O lume paralelă în care, pentru câteva ore, totul pare să aibă sens.

Când o femeie joacă, ea ascunde. Ascunde de soț, de copii, de prieteni. Și această tăcere o devorează. Tăcerea devine o formă de cancer psihic. Nimeni nu știe. Sau dacă știe, nu înțelege. Pentru că ea este cea care „se descurcă mereu”. Pentru că o femeie cu adicție pare să încalce normele sociale despre feminitate: nu are voie să piardă controlul, nu are voie să aibă plăceri interzise, nu are voie să aibă vicii. Așa că suferința ei este și invizibilă, și rușinoasă.

În psihoterapie, femeile care se confruntă cu adicția de jocuri de noroc vin adesea târziu. Pentru că mai întâi încearcă să „se vindece singure”. Se învinuiesc. Se ceartă. Promit că nu mai fac. Șterg aplicațiile. Își ascund cardurile. Dar nimic nu funcționează, pentru că nu se ajunge la rădăcina durerii. Și rădăcina este, aproape întotdeauna, o traumă profundă legată de atașament, respingere și lipsă de iubire.

Femeia care joacă este o femeie care a uitat cum e să fie ținută în siguranță. În multe cazuri, partenerul este și el o sursă de nesiguranță: abuziv, absent, dependent, critic. Sau nu există deloc. Ea joacă pentru că nimeni nu o vede. Joacă pentru că nimeni nu o întreabă cum e. Joacă pentru că nimeni nu o ține când plânge. Și atunci își ia singură brațul și apasă pe ecran. Pentru o clipă, nu mai doare.

Dar apoi vine rușinea. Și ea este cea mai grea parte. Femeile resimt o rușine profundă, care le izolează, le face să mintă, să se ascundă, să se urască. Este o rușine de gen, o rușine culturală, o rușine transmisă din mamă în fiică. „Ce fel de mamă sunt dacă am pierdut banii copilului?” „Ce fel de femeie sunt dacă m-am dus din nou la jocuri?” Aceste gânduri nu fac decât să adâncească rana. Și jocul devine iar un refugiu. Un cerc vicios care se hrănește cu propriul venin.

Din punct de vedere psihologic, vindecarea începe când femeia este văzută, nu judecată. Când i se validează durerea, nu i se moralizează comportamentul. Când este învățată că nu e slabă, ci rănită. Că nu e rea, ci în derivă. Și mai ales, că există alt drum. Că poate învăța să își poarte durerea altfel. Că există forme de alinare care nu o distrug.

În terapie, cele mai vindecătoare momente apar când femeia își dă voie să plângă. Când spune: „Mi-e rușine că am făcut asta”. Când înțelege că nu este singură, că există și alte femei care suferă în același fel, că nu este defectă. Din acel punct, poate începe procesul de reconstrucție. Un proces lent, dar sacru, în care își recuperează corpul, vocea, plăcerea, granițele.

Femeia care joacă nu are nevoie doar de abstinență. Are nevoie de întoarcere la sine, de iubire maternă simbolică, de siguranță relațională. Are nevoie să fie ținută de mână în timp ce învață să spună „nu” jocului și „da” propriei vieți. Are nevoie de spațiu, de tăcere blândă, de ritualuri de curățare, de confruntare cu copilul interior. Și mai ales, are nevoie de iertare.

Această femeie nu este pierdută. Ea este în căutare. Chiar dacă pare prăbușită. Chiar dacă a mințit, a furat, a trădat. Nu a făcut-o din răutate, ci din disperare. Pentru ea, jocul a fost rugăciunea tăcută a unei ființe care nu știa cum să ceară iubire. Și tocmai de aceea, merită toată compasiunea noastră.

Vindecarea femeii care joacă este o formă de revoluție tăcută. O rupere a lanțurilor transgeneraționale. O ieșire din rușine. O întoarcere la blândețe. Ea învață că nu mai trebuie să joace pentru a simți ceva. Că poate simți, în siguranță. Că nu e singură. Că durerea nu o face rea. Că rana ei este poarta către renaștere.

Bibliografie:

1. Grant, J. E., & Kim, S. W. (2002). Gender differences in pathological gamblers seeking medication treatment. Comprehensive Psychiatry, 43(1), 56–62.

2. Holdsworth, L., Nuske, E., & Hing, N. (2013). A grounded theory of the influence of significant life events, psychological co-morbidities and related social factors on female gambling. BMC Women’s Health, 13(1), 13.

3. Hing, N., Russell, A., Tolchard, B., & Nower, L. (2016). A comparative study of men and women gamblers in counselling. International Journal of Mental Health and Addiction, 14(5), 1032–1046.

4. Rizeanu, Steliana (2012). Dependența de jocuri de noroc. Ghid de ajutor pentru jucătorii patologici de noroc și familiile acestora. Editura Universitară, București.

5. Volberg, R. A., & Wray, M. (2007). Legal gambling and problem gambling as mechanisms of social domination. In Cosgrave, J. F. (Ed.), The Sociology of Risk and Gambling Reader.

6. Toneatto, T. (2002). Cognitive therapy for problem gambling. Cognitive and Behavioral Practice, 9(3), 191–199.

7. Afifi, T. O., Cox, B. J., Martens, P. J., Sareen, J., & Enns, M. W. (2010). Demographic and social variables associated with problem gambling among men and women in Canada. Psychiatry Research, 178(2), 395–400.

8. Van den Brink, W., & Goudriaan, A. E. (2009). Pathological gambling in women. Journal of Gambling Issues, 23, 27–42.

9. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing.

10. Baker, L. M., & Leichtling, G. (2004). Understanding women and gambling: A review of recent literature. Journal of Gambling Studies, 20(4), 377–392.