Paradoxul timpurilor noastre este acesta: suntem conectați cu toată lumea și totuși ne simțim singuri. Avem sute de „prieteni”, mii de urmăritori, acces instant la orice persoană din lume – dar înăuntrul nostru, tot mai des, ne simțim deconectați. În spatele ecranelor, în tăcerea camerei, în scroll-ul nesfârșit, nu mai există apartenență reală.

Odată, comunitatea era fizică. Era construită din gesturi, din prezență, din spații împărtășite. Oamenii se adunau în piețe, la mese, în biserici, în parcuri. Acolo unde era suferință, se formau cercuri de sprijin. Unde era bucurie, se dansa împreună. Comunitatea era o formă de co-reglare afectivă. Un spațiu în care nu doar existai, ci erai conținut.

Astăzi, comunitatea a fost înlocuită de platforme sociale. Conectarea e facilă, dar superficială. Ne trimitem emoji-uri în loc de îmbrățișări. Ne oferim inimioare în loc de timp real. Ne măsurăm sprijinul în comentarii, nu în priviri. Și încetul cu încetul, fiecare rămâne singur în propriul feed.

Această hiperconectivitate digitală creează o iluzie de relaționare. Vedem viețile altora, reacționăm, ne simțim „la curent”. Dar totul se întâmplă într-o cameră închisă, pe un ecran personalizat, în tăcere. Nu simțim vibrația celuilalt. Nu respirăm același aer. Nu trecem prin rituri împreună. Totul devine fragmentat, filtrat, controlat.

Psihologic, acest tip de „comunitate digitală” nu satisface nevoile profunde de apartenență. Pentru că adevărata conexiune are nevoie de vulnerabilitate reală, de timp, de spațiu comun, de reciprocitate autentică. În online, expunerea este unilaterală, programată, editată. Răspunsurile sunt rapide, dar rareori intime. În loc să ne simțim văzuți, ne simțim performanți. În loc să fim conținuți, suntem analizați.

Această dezintegrare a comunității reale duce la efecte subtile, dar profunde: anxietate socială, lipsa încrederii în relații, nevoia compulsivă de validare, frica de apropiere. Pentru că, fără comunitate reală, nu mai știm să ne oglindim în ceilalți. Nu mai avem unde să ducem durerea, nici unde să celebrăm frumusețea. Totul se consumă în fluxuri, în notificări, în conversații fragmentate.

Un alt efect tăcut al hiperconectivității este individualismul exacerbat. Fiecare își construiește propriul feed, propriul brand personal, propriul „trib digital”. Alegem cu cine vorbim, ce vedem, ce auzim. Dar în acest proces, încetăm să mai fim expuși la alteritate. Nu mai suntem provocați de diversitate, nu mai ne ciocnim de diferență, nu mai trăim real conflictul (și reconcilierea) care formează o comunitate vie.

Fiecare trăiește în propriul ecosistem informațional. Și atunci când durerea vine, când frica apare, nu avem cu adevărat unde să o ducem. Ne întoarcem în feed, căutăm o postare care să ne aline, o melodie, un citat. Dar nu avem un umăr. Nu avem un spațiu care să ne țină. Nu avem un cerc. Doar un ecran.

În mod ironic, exact în momentele de criză, înțelegem cât de esențială este comunitatea reală. Avem nevoie de oameni care să fie acolo nu doar pentru ce postăm, ci pentru ce simțim. Oameni care nu dau doar like, ci care stau în tăcere cu noi. Care nu ne urmăresc doar, ci ne însoțesc. Care nu cer conținut, ci prezență.

Dar cum reconstruim această comunitate?

Începem prin a ne retrage puțin din flux și a căuta conexiunea fizică, reală. Prin a vorbi fără telefon în mână. Prin a participa la cercuri, ateliere, grupuri. Prin a avea curajul să fim sinceri, în neformat. Prin a ne arăta nu doar partea „share-uibilă”, ci și partea tăcută, imperfectă, fragilă.

Putem crea din nou comunitate acolo unde avem răbdare să fim oameni, nu profile. Acolo unde nu cerem reacție, ci oferim ascultare. Acolo unde nu ne definim prin conținut, ci prin prezență reciprocă. Pentru că oamenii nu au nevoie doar de conexiune, ci de comuniune. Iar comuniunea cere timp. Cere corp. Cere inimă.

Nu înseamnă să renunțăm la digital. Dar înseamnă să nu-l confundăm cu viața. Rețelele pot fi poduri, dar nu case. Pot crea contacte, dar nu comunități. Comunitățile se construiesc în gesturi simple: o cafea împreună, o zi în tăcere alături, un mesaj sincer trimis fără filtru, o mână întinsă atunci când nu e nicio postare.

surse:

Andreassen, C. S., & Pallesen, S. (2014). Social network site addiction – An overview. Current Pharmaceutical Design, 20(25), 4053–4061.

Montag, C., & Reuter, M. (2017). Internet addiction: Neuroscientific approaches and therapeutical implications including smartphone addiction. Springer.

Meshi, D., Morawetz, C., & Heekeren, H. R. (2013). Nucleus accumbens response to gains in reputation for the self relative to gains for others predicts social media use. Frontiers in Human Neuroscience, 7, 439.

Lin, L. Y., Sidani, J. E., Shensa, A., et al. (2016). Association between social media use and depression among U.S. young adults. Depression and Anxiety, 33(4), 323–331.

Twenge, J. M., Joiner, T. E., Rogers, M. L., & Martin, G. N. (2018). Increases in depressive symptoms, suicide-related outcomes, and suicide rates among U.S. adolescents after 2010 and links to increased new media screen time. Clinical Psychological Science, 6(1), 3–17.

Przybylski, A. K., Murayama, K., DeHaan, C. R., & Gladwell, V. (2013). Motivational, emotional, and behavioral correlates of fear of missing out. Computers in Human Behavior, 29(4), 1841–1848.

Turel, O., & Bechara, A. (2016). A triple-system neural model of problematic Internet use: Toward understanding neurobiological processes involved in goal-directed and habitual online behavior. Addiction, 111(6), 1026–1035.