Există o categorie de dependenți pe care nimeni nu o vede. Oamenii aceștia nu locuiesc în canale, nu cerșesc bani pe stradă, nu ajung la urgențe cu seringile în braț. Nu. Ei sunt îmbrăcați impecabil, au telefoane scumpe, funcții importante, agende pline și vieți aparent perfecte. Dar în interiorul lor se află o goliciune profundă, acoperită cu pudră albă. Acești oameni suferă de ceea ce psihologia modernă numește dependență funcțională – o stare în care consumul de cocaină coabitează cu performanța profesională, în care narcisismul maschează epuizarea, și în care masca succesului ascunde un abis interior care nu poate fi umplut. Cocaina nu mai este, pentru ei, o plăcere. Ea devine instrumentul care susține iluzia controlului. Devine combustibilul artificial al unei vieți trăite în hiper-viteză, în presiune continuă, în obligația de a fi cei mai buni. În spatele fiecărui proiect dus la termen, a fiecărui pitch câștigat, a fiecărei strategii finalizate, există o linie trasă în secret într-o baie de birou, într-o cameră de hotel sau într-o pauză aparent inofensivă. Cocaina devine cureaua de transmisie dintre performanță și prăbușire. În multe cazuri, acești oameni nici nu își dau seama că sunt dependenți. Pentru că funcționează. Pentru că vin la birou. Pentru că țin discursuri, conduc ședințe, negociază contracte, obțin validare și aplauze. Dar în spatele acestor realizări există nopți albe, palpitații, paranoia, disociere emoțională și o singurătate adâncă. Cocaina nu e un moft. E o proteză psihochimică pentru un sine care nu mai știe să stea în liniște, care nu mai știe să simtă fără exces. Literatura de specialitate confirmă că acești dependenți „high-functioning” sunt printre cei mai greu de identificat și tratat.

Potrivit lucrării Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond, utilizatorii cu statut social ridicat dezvoltă strategii sofisticate de negare și evitare. Nu își văd adicția pentru că aceasta nu întrerupe activitatea – o susține. O hrănește. O glorifică. Mai ales în culturi organizaționale unde lipsa de somn e o medalie, stresul cronic e un simbol al implicării, iar burnoutul e văzut ca „dovadă de angajament”. Acești oameni au învățat să-și regleze anxietatea nu prin odihnă, ci prin stimulare chimică. Au învățat că valoarea personală se măsoară în rezultate. Și cocaina devine cheia acestui motor: te face să crezi că poți mai mult, că ești mai deștept, mai puternic, mai viu, mai precis. Apoi te doboară. Și o iei de la capăt. Nu mai pentru a simți binele, ci pentru a evita prăbușirea. În terapie, acești clienți nu vin ușor. Vin după ani în care corpul începe să cedeze – insomnie severă, scăderi cognitive, disfuncții sexuale, atacuri de panică, somatizări. Sau vin când ceva în afară – o relație, o carieră, un diagnostic – le prăbușește sistemul. Și încep, pentru prima dată, să întrebe: „Cum de am ajuns aici?” Și răspunsul e întotdeauna mai profund decât drogul. E în copilăria în care a trebuit să fie primul. În lipsa de afecțiune. În trauma nevalidării. În modelul unui tată rece sau a unei mame anxioase. În supracompensarea unei răni de insuficiență. Pentru că mulți dintre acești dependenți funcționali nu consumă ca să se distreze. Consumul lor este un ritual de auto-reglare emoțională, un mod de a păstra funcționarea în lumea în care „nu ai voie să te oprești”. Cocaina le oferă o formă de invincibilitate temporară, dar le răpește treptat capacitatea de intimitate, conectare autentică, odihnă reală și simțire adevărată. Din punct de vedere neurofiziologic, cocaina stimulează sistemul de recompensă prin creșterea dopaminergică, dar odată ce pragul se ridică, nimic nu mai aduce plăcere. Lucrurile firești – o conversație, o plimbare, o îmbrățișare – devin plate. Corpul cere intensitate. Mintea cere control. Și în acest cerc, dependentul nu se mai poate opri. Pentru că a învățat că oprirea înseamnă decompensare emoțională, rușine, prăbușire. Așa apar recăderile frecvente, consumul în izolare, atacurile de panică legate de succes, anxietatea de weekend. Totul trebuie să meargă înainte, chiar dacă înăuntru totul se dezintegrează. Pentru acești oameni, terapia nu e doar despre a nu mai consuma. Este despre a învăța să fie. Să stea în tăcere. Să accepte limitele. Să respire fără vină. Să nu mai confunde valoarea cu productivitatea. Să se reîntoarcă la un sine uitat.