Există un adevăr greu de privit în față: pentru unii oameni, durerea este mai familiară decât liniștea. În mod paradoxal, ceea ce ne rănește poate părea mai sigur decât ceea ce ne vindecă. Și nu pentru că iubim suferința în mod conștient, ci pentru că am învățat, încă din copilărie, că iubirea doare. Acolo unde trebuia să simțim protecție, am simțit frică. Acolo unde trebuia să fim acceptați, am fost criticați. Acolo unde trebuia să fim văzuți, am fost ignorați sau controlați. Și astfel, în mintea copilului, iubirea s-a împletit cu neliniștea, așteptarea, vinovăția. A devenit ceva ce trebuie câștigat, nu primit.

În viața adultă, acest tipar rămâne activ. Ne atrag oamenii care nu ne pot iubi cu adevărat. Ne atașăm de cei care ne ignoră, ne rănesc, ne resping. Și numim asta iubire. Confundăm intensitatea cu conexiunea, gelozia cu pasiunea, conflictul cu intimitatea. Iubirea sănătoasă ni se pare plictisitoare, lipsită de „chimie”. Ne sperie simplitatea și blândețea. Ne retragem de lângă cei care ne tratează cu respect, pentru că în adâncul nostru credem că nu merităm.

Durerea devine un limbaj învățat. Un spațiu familiar. Când cineva ne respinge, ni se pare firesc. Când cineva ne iubește fără să ne ceară să ne schimbăm, nu știm cum să reacționăm. Începem să sabotăm, să fugim, să ne îndoim. În spatele acestor reacții nu este lipsă de dorință de iubire, ci frica adâncă de a fi văzuți cu adevărat. Pentru că acolo unde a existat rușine, absență, abandon sau respingere, s-a născut o convingere tăcută: „Ceva e greșit cu mine. Nu merit.”

Mulți oameni cresc cu această rană invizibilă: rana de a fi iubit condiționat. Dacă erai bun, dacă erai cuminte, dacă nu deranjai, primeai o fărâmă de atenție. Dar nu iubire autentică. Nu siguranță emoțională. Nu prezență caldă. Iar copilul învață rapid că, pentru a primi afecțiune, trebuie să se sacrifice, să se adapteze, să renunțe la sine. Astfel, în interiorul lui se formează o relație profundă și inconștientă cu durerea.

Această relație cu suferința nu se vindecă odată cu trecerea timpului. Dimpotrivă, ea se adâncește. Devine identitate. Mulți dintre noi ajungem să ne definim prin cât suferim, prin cât îndurăm, prin cât ne sacrificăm. Când cineva ne iubește fără să ne ceară nimic, ne simțim goi, inutili, confuzi. Ne lipsește acel haos emoțional care, paradoxal, ne făcea să ne simțim vii.

Durerea devine adesea un substitut pentru iubire. Ne ținem aproape de oameni care nu ne văd, care ne critică, care ne abandonează emoțional, pentru că acea dinamică ne este cunoscută. E trauma repetată, speranța că, de data asta, dacă suntem suficient de buni, suficient de răbdători, vom fi iubiți. E acea compulsie de a repara trecutul prin prezent. De a câștiga iubirea pe care n-am primit-o niciodată.

Și totuși, iubirea nu se câștigă. Nu se cere. Nu se negociază. Iubirea adevărată se oferă liber. Nu doare. Nu sufocă. Nu cere să te pierzi ca să o păstrezi. Dar ca să ajungem să simțim această iubire, trebuie să trecem printr-o dezvățare dureroasă. Să renunțăm la ideea că iubirea trebuie să doară. Să ne dăm voie să credem că putem fi iubiți fără să ne sacrificăm.

Pentru asta, e nevoie să ne întoarcem spre copilul interior care a suferit. Să-l ascultăm. Să-i spunem că nu mai e nevoie să accepte frimituri. Că iubirea nu este un premiu pentru cei care îndură. Că nu mai trebuie să demonstreze nimic. Că e destul exact așa cum este.

Dependența de durere nu este o alegere conștientă. Este un mecanism de supraviețuire. O încercare disperată de a găsi familiarul, chiar și atunci când familiarul ne rănește. Dar ceea ce a fost familiar nu trebuie să devină normă. Avem dreptul să rescriem scenariul.

Poate că vindecarea începe în momentul în care nu mai căutăm suferința ca dovadă a iubirii. În momentul în care nu mai alegem oameni care ne cer să fim mai puțin decât suntem. În momentul în care alegem blândețea, chiar dacă la început ne sperie. Când spunem „nu” durerii care se vrea iubire. Când ne așezăm în liniște și ne spunem: „Mă pot iubi și fără haos.”

Este un drum greu, dar este un drum spre libertate. Iubirea nu ar trebui să te strivească. Nu ar trebui să te golească. Nu ar trebui să te facă să te simți mic, vinovat sau nevrednic. Iubirea reală te vede. Te susține. Te înalță. Iar tu meriți o iubire care nu doare. Începe prin a-ți oferi tu această iubire.

Pentru că uneori, cea mai mare eliberare este să nu mai confunzi intensitatea cu iubirea. Și să nu mai confunzi durerea cu dovada că simți ceva profund. Uneori, iubirea reală vine în tăcere. În liniște. În pace. Și poate că tocmai pentru că e liniștită, e vindecătoare. Iar tu meriți să te vindeci.

 

Și poate că, dincolo de toate durerile pe care le-ai confundat cu iubirea, vei descoperi într-o zi că iubirea adevărată nu te lasă gol — ci te aduce înapoi acasă, la tine.

 

Surse:

1. Carol Cannon – Imperfect într-o familie perfectă

2. Melody Beattie – Codependent No More

3. John Bradshaw – Healing the Shame That Binds You

4. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts

5. Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving

6. Alice Miller – The Drama of the Gifted Child

7. Clarissa Pinkola Estés – Women Who Run With the Wolves