Adicțiile spirituale sunt printre cele mai subtil ascunse forme de evitare psihică, adesea învelite în limbajul vindecării, al luminii și al evoluției, dar în esență funcționând ca o strategie de fugă de sine. Într-o epocă în care durerea emoțională nu mai este reprimată prin tăcere, ci transformată în conținut spiritual de consum, tot mai multe persoane caută în metodele esoterice, în ritualuri sau în revelații transcendente, un substitut pentru ceea ce nu au știut sau nu au putut simți. Suferința adâncă, nevindecată, nenumită, creează un gol interior pe care individul încearcă să-l umple nu cu prezență, ci cu semnificație intensificată artificial. Și astfel se naște o formă sofisticată de dependență: nu față de o substanță, ci față de o stare spirituală indusă, o identitate elevată care oferă iluzia că rana a fost transformată, când de fapt rana a fost cosmetizată cu lumină. Omul nu mai fuge în alcool sau cocaină, ci în citate sacre, în ceremonii de purificare compulsivă, în deliruri mistice. Dar mecanismul de fundal rămâne același: evitarea durerii autentice.

Cei care au trecut prin traume complexe, prin respingeri timpurii, prin rușine cronică sau lipsa iubirii părintești necondiționate dezvoltă un mecanism profund de autodevalorizare. Pentru a supraviețui psihic, ei construiesc o identitate compensatorie – „eu sunt special(ă)”, „eu sunt ales(ă)”, „eu am o misiune”. Această identificare nu e greșită în esență, dar devine periculoasă când este folosită pentru a evita trăirea emoțiilor reprimate. În loc să simtă furia față de mama rece sau rușinea față de abuzatorul care i-a umilit, persoana se proiectează în dimensiuni înalte, se identifică cu arhangheli, cu frecvențe galactice, cu coduri sacre, toate servind unei nevoi esențiale: scapă-mă de mine însumi. Trauma nu este transformată, ci doar translată într-un spațiu mental în care nu mai doare, dar nici nu se vindecă.

În practica psihoterapeutică modernă și transpersonală, acest fenomen este numit spiritual bypassing. Persoana folosește concepte spirituale pentru a justifica suprimarea unor emoții umane fundamentale: frica, furia, nevoia, atașamentul. Astfel, suferința nu mai este trăită, ci reinterpretată, dar fără integrare. „Totul e o lecție”, „nimic nu este personal”, „nu e nevoie să simt, pentru că deja sunt lumină”. Aceste afirmații pot fi adevărate în contextul unei conștiințe înalte, dar devin defensive toxice când sunt folosite pentru a evita contactul direct cu rana. În spatele lor se află o profundă neacceptare de sine, un refuz al umanității proprii, o dorință de a trăi doar pe „nivelurile superioare”. Și astfel, apare o dependență de transcendență, o aversiune față de suferința umană, față de corp, față de pământ, față de relații. Omul se „iluminează” pe orizontală, dar se rupe vertical de rădăcină.

Suferința ne face vulnerabili la aceste forme de adicție pentru că ea dezintegrează imaginea de sine. Când o persoană nu a primit oglindire sănătoasă, susținere afectivă sau acceptare necondiționată, încearcă să compenseze printr-o identitate care să ofere sens și putere. Spiritualitatea devine astfel un sistem compensatoriu. Se practică meditații obsesiv, se consumă plante sacre în serie, se caută șamani, inițieri, regresii în vieți trecute, activări de ADN. Toate acestea pot fi valoroase într-un context autentic, dar în absența unei fundații psihologice stabile, devin formele noi ale aceleiași vechi evadări. Persoana dependentă de spiritualitate nu caută adevărul, ci anestezia în lumină. Nu caută conștientizare, ci eliberarea de durere fără a o simți.

Din perspectiva neuropsihologică, aceste experiențe spirituale intense – mai ales cele induse de psihedelice sau de stări meditative profunde – activează zonele din creier responsabile cu recompensa și transcenderea sinelui, în special cortexul prefrontal medial, cortexul cingulat anterior și sistemul dopaminergic. Persoana simte o recompensă enormă – extaz, iubire universală, eliberare. Această stare devine un drog în sine. Se caută din nou, se repetă, se intensifică. Apare toleranța – stările anterioare nu mai sunt suficiente, este nevoie de mai mult. Și apare sevrul spiritual – gol, confuzie, depresie, sentiment de „am căzut din lumină”, când persoana revine în viața cotidiană. Astfel, suferința originară nu a fost procesată, ci doar amânată și acoperită cu lumină, iar acum revine mai puternică.

Psihologic vorbind, adicția spirituală se leagă adesea de o structură narcisică compensatorie. Nu este vorba de narcisismul vulgar, ci de o rană profundă de respingere, de lipsă de valoare personală, care este compensată prin identificarea cu ceva sacru, grandios, unic. „Eu sunt canalul”, „eu sunt purtătorul codurilor”, „eu sunt cel care știe”. Acest narativ oferă persoanei o poziție specială, imposibil de contestat – pentru că este „divină”. Dar în spate se ascunde frica de a nu fi nimic, de a fi doar un copil care a fost ignorat, de a fi doar un trup cu dor, cu frică, cu furie. Această structură narcisică spirituală este susținută de comunități care întrețin superioritatea energetică, ierarhizarea frecvențelor și disocierea de uman. Este o spirală a ego-ului spiritual, în care fiecare trăire este filtrată prin simboluri înalte, dar nu mai este simțită real. Iar acolo unde trăirea autentică este negată, nu există vindecare.

În practică, întâlnim tot mai des persoane care vin în terapie după ani de căutări spirituale, inițieri, călătorii mistice, dar care simt un gol enorm. Ele știu să vorbească despre arhangheli, despre dimensiuni, despre karma, dar nu știu să spună „mă doare”. Nu pot spune „sunt furios pe mama”. Nu pot spune „am fost umilit și nu am plâns niciodată pentru asta”. Și atunci începem procesul invers: coborârea în trup, în suferință, în copilul interior, în corpul care a fost ignorat în favoarea sufletului. Terapia devine o inițiere spre umanitate, nu spre lumină. Pentru că lumina care nu pornește din adevăr nu vindecă. Doar învăluie rana și o face mai greu de accesat. Suferința are nevoie de spațiu, nu de dogmă. Are nevoie de prezență, nu de interpretare. Are nevoie de tine, nu de măști cosmice.

Această realitate nu neagă validitatea experiențelor spirituale autentice. Dar ea aduce o claritate necesară: nu orice trăire înaltă este vindecătoare. Vindecarea înseamnă integrare, nu intensitate. Înseamnă să pot fi cu durerea mea fără să fug. Să pot sta cu frica fără să o spiritualizez. Să-mi permit umanitatea fără să o înnobilez cu simboluri ezoterice. Adevărata spiritualitate este umilă, nu grandioasă. Este tăcută, nu teatrală. Este prezentă în contact, în relație, în sinceritate. Nu în evadare.

Pentru a înțelege de ce suferința ne face atât de vulnerabili la adicțiile spirituale, trebuie să înțelegem că durerea netrăită caută expresie. Și acolo unde expresia directă este imposibilă – din rușine, din frică, din lipsa unui martor autentic – ea se va exprima printr-o formă indirectă. Adicția spirituală este acea formă care pare frumoasă, luminoasă, dar care de fapt ne ține departe de noi înșine. Acolo unde nu putem plânge, vom levita. Acolo unde nu putem vorbi despre traumă, vom vorbi despre misiune. Acolo unde nu putem fi atinși, vom spune că ne protejăm câmpul. Dar toate acestea sunt uși închise. Vindecarea începe când avem curajul să simțim, să coborâm, să respirăm în carne, nu să ne înălțăm în fantezie.

Pentru un terapeut sau ghid autentic, provocarea este să recunoască această disociere ascunsă. Să nu se lase sedus de limbajul înalt, ci să caute vocea copilului rănit din spate. Să caute durerea care nu a fost trăită. Să creeze un spațiu de siguranță în care persoana să se prăbușească fără să fie salvată prin lumină. Să se umanizeze fără să fie corectată energetic. Pentru că în adicția spirituală, cel mai mare dar nu este o inițiere, ci o oglindire empatică. Să fii văzut exact acolo unde ai fost ignorat. Să fii ținut exact acolo unde ai fost respins. Să ți se spună: „Ai voie să fii și om”.

Bibliografie:

1. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction, North Atlantic Books, 2008

2. Robert Augustus Masters – Spiritual Bypassing: When Spirituality Disconnects Us from What Really Matters, North Atlantic Books, 2010

3. Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2014

4. Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving, Azure Coyote Books, 2013

5. Jeff Brown – Grounded Spirituality, Enrealment Press, 2019

6. John Welwood – Toward a Psychology of Awakening: Buddhism, Psychotherapy, and the Path of Personal and Spiritual Transformation, Shambhala, 2000

7. Carl Jung – Memories, Dreams, Reflections, Vintage Books, 1963

8. Mark Epstein – Going to Pieces Without Falling Apart: A Buddhist Perspective on Wholeness, Broadway Books, 1998

9. Jack Kornfield – After the Ecstasy, the Laundry: How the Heart Grows Wise on the Spiritual Path, Bantam, 2000

10. Sharon Salzberg – Faith: Trusting Your Own Deepest Experience, Riverhead Books, 2002

11. Lisa Miller – The Awakened Brain: The New Science of Spirituality and Our Quest for an Inspired Life, Random House, 2021

12. Daniel Siegel – The Mindful Brain: Reflection and Attunement in the Cultivation of Well-Being, W. W. Norton & Company, 2007

13. Judith Blackstone – Trauma and the Unbound Body: The Healing Power of Fundamental Consciousness, Sounds True, 2018

14. Andrew Harvey – The Hope: A Guide to Sacred Activism, Hay House, 2009