În cadrul clinic și psihoterapeutic, ideea că o persoană își poate controla adicția prin simpla voință este nu doar inexactă, ci și profund dăunătoare. Această iluzie a controlului devine adesea un cerc vicios, în care individul dependent, în loc să își vindece rădăcinile psihologice ale compulsiei, continuă să se autopedepsească pentru lipsa de voință și să creadă că nu este suficient de bun, suficient de puternic, suficient de capabil pentru a se opri. În realitate, dependența nu este o problemă de alegere, ci o problemă de reglare afectivă, de traumă neprocesată, de răni psihice care au fost învățate să se calmeze doar prin mecanismele compulsive de consum. Ceea ce pare un act de voință slabă este, de fapt, expresia unui sistem nervos dereglat, a unui subconștient care a învățat că doar prin consum se poate supraviețui durerii. Controlul devine astfel un mecanism de apărare, un fals sentiment de siguranță care în realitate blochează procesul profund de vindecare. Persoanele dependente ajung frecvent să trăiască în dualitate psihică: o parte a lor vrea să se oprească, cealaltă parte este condusă de impulsuri pe care nu le poate raționaliza. A crede că este suficient să „te controlezi” înseamnă a ignora că rațiunea nu are acces direct la sistemele profunde ale emoției, ale memoriei traumatice, ale supraviețuirii primare. Controlul este apanajul cortexului prefrontal, dar adicția este declanșată de structuri limbice mult mai vechi evolutiv: amigdala, hipocampul, nucleul accumbens, toate acestea fiind centre de procesare a pericolului, recompensei și stresului. A cere unei persoane dependente să se oprească „doar prin voință” este ca și cum ai cere cuiva care se îneacă să își țină respirația. Ceea ce lipsește nu este voința, ci siguranța emoțională care ar permite reconectarea cu propriile emoții și reglarea lor fără a apela la consum.
În foarte multe cazuri, ceea ce se ascunde în spatele nevoii de control este rușinea. Rușinea este emoția centrală care alimentează adicția: o rușine profundă de sine, o percepție dureroasă că „nu sunt suficient”, că „e ceva în neregulă cu mine”, că „nu merit iubire dacă nu sunt perfect”. Aceste credințe toxice, adesea formate în copilărie, creează o structură internă de autocritică care devine atât de intolerabilă încât persoana are nevoie să se amorțească. Consumul devine o soluție de moment pentru a scăpa de acest disconfort psihic profund. Apoi apare recăderea, și odată cu ea, o nouă doză de rușine. Iar ca să alunge această rușine, persoana promite că se va controla mai bine. Astfel începe un nou cerc vicios. Controlul întreține rușinea. Rușinea întreține consumul. Consumul întreține disocierea. Disocierea întreține auto-ura. Și așa mai departe, până când individul nu mai știe unde începe și unde se termină el însuși.
Într-un context terapeutic modern, în special în terapia ACT (Acceptance and Commitment Therapy), se recunoaște că soluția nu este controlul, ci acceptarea emoțională, observarea atentă, renunțarea activă la lupta interioară. Renunțarea nu înseamnă resemnare, ci înseamnă a te întoarce în interiorul tău, acolo unde durerea a fost abandonată și unde se cere să fie privită. Adicția este, de fapt, o formă de evitare experiențială: persoana face tot ce poate pentru a nu simți anumite emoții. Iar controlul este doar una dintre aceste forme de evitare. Vindecarea începe atunci când persoana învață să rămână cu emoția, să o conțină, să o privească fără să o judece, fără să fugă. Aceasta este esența renunțării: nu fuga de impuls, ci prezența conștientă cu impulsul, cu emoția, cu durerea, cu tot ce apare în acel moment. Este o poziție de compasiune față de sine, nu de război interior.
Din punct de vedere neurologic, controlul este deosebit de instabil în momentele de stres ridicat. Cortexul prefrontal – regiunea creierului responsabilă de planificare, autocontrol și decizii morale – devine hipoactivă în fața unor stimuli emoționali copleșitori, în vreme ce amigdala și nucleul accumbens devin hiperactive. În termeni simpli, creierul persoanei dependente este „răpit” de o parte mai veche, mai impulsivă, mai orientată spre supraviețuire imediată. De aceea, apelul la voință devine ineficient. Este nevoie de intervenții care să modifice relația cu emoțiile, cu corpul, cu trauma. Aici intervin practici precum hipnoterapia, mindfulness, reglarea somatică, rescrierea narativă a identității și mai ales relația terapeutică vindecătoare, care oferă pacientului experiența unui spațiu de acceptare necondiționată.
Când vorbim despre renunțare, vorbim despre un act spiritual, nu doar psihologic. Renunțarea reală implică un proces de transcendență a eului rănit care vrea să dețină controlul pentru a se simți în siguranță. Dar adevărata siguranță nu vine din control, ci din capacitatea de a conține viața în toate formele ei, inclusiv în formele dureroase. Este o formă de maturitate interioară, în care persoana nu mai caută să evite realitatea, ci o îmbrățișează cu toate riscurile și cu toată frumusețea ei. Această maturizare nu se face în izolare, ci în context relațional. Vindecarea adicției este o vindecare relațională. Adicția a apărut pentru că nu a existat un spațiu suficient de sigur pentru emoție. Se vindecă în momentul în care o astfel de relație este construită, fie în terapie, fie într-o comunitate de susținere, fie în relația cu sinele profund.
Una dintre cele mai înșelătoare forme de control este autoexigența extremă. Persoanele dependente care „funcționează bine” în societate – adică au cariere, familii, imagine socială – sunt adesea cele mai greu de ajutat, pentru că își construiesc un zid de perfecționism și control rigid în spatele căruia se ascunde o imagine de sine fragilă. Aceste persoane nu își permit să fie slabe, să ceară ajutor, să plângă, să cedeze. Dar tocmai acest refuz al vulnerabilității alimentează nevoia de evadare. Consumul nu este decât supapa prin care eul cedează în sfârșit presiunii, dar o face în secret, în rușine, în ascuns. A renunța înseamnă, pentru aceste persoane, să își permită să se vadă. Să accepte că au nevoie de ajutor. Să nu se mai lupte singuri cu demonii interiori. Să înțeleagă că nu ești mai valoros pentru că îți controlezi suferința, ci ești valoros pentru că îți permiți să o recunoști.
În lucrul terapeutic cu persoane dependente, renunțarea poate fi ghidată prin ritualuri simbolice de desprindere de vechiul sine: scrisori către sinele care consuma, înmormântarea simbolică a identității de dependent, crearea unui nou nume interior, un angajament scris de iubire față de corp, reîntoarcerea conștientă în pântec, în rădăcină, în locul unde totul a început. În toate aceste procese, corpul joacă un rol esențial. Adicția este o formă de disociere corporală. A renunța înseamnă a reintra în corp. A simți din nou, chiar dacă doare. A respira. A te mișca. A plânge. A auzi din nou vocea interioară. A-l ierta pe copilul care nu a știut cum altfel să supraviețuiască. A înțelege că nu a fost vina lui. Că nu era defect. Că purta o poveste care nu era a lui și pe care acum o poate lăsa jos.
Renunțarea este, în final, o eliberare. Eliberarea de controlul care menține rușinea. Eliberarea de lupta interioară. Eliberarea de nevoia de a fi perfect. Eliberarea de minciuna că trebuie să te „controlezi” ca să fii demn de iubire. Vindecarea adicției nu vine din încordare, ci din îmblânzire. Nu vine din judecată, ci din compasiune. Nu vine din voință, ci din acceptare profundă. Acolo unde controlul nu mai este necesar, începe adevărata viață.
Bibliografie:
Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts
Carl Jung – The Undiscovered Self
Steven C. Hayes – Acceptance and Commitment Therapy
Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score
Mark Lewis – The Biology of Desire
Darlene Lancer – Codependency for Dummies
Matei Georgescu – Psihologia dependenței
Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving
Johann Hari – Chasing the Scream