— O explorare psihologică și spirituală a rădăcinilor codependenței și a mirajului salvatorului

De-a lungul vieții, mulți dintre noi am fost învățați că iubirea înseamnă sacrificiu. Că, dacă iubești cu adevărat, trebuie să salvezi. Să-l vindeci pe celălalt. Să înduri. Să stai. Să speri că într-o zi va deveni omul care „poate fi iubit”. Această încurcătură profundă între iubire și salvare este una dintre rădăcinile cele mai tenace ale codependenței. Ea vine dintr-o istorie interioară nespusă, din răni ascunse ale copilului nostru interior și din modele familiale sau culturale disfuncționale. În realitate, a salva nu este același lucru cu a iubi. Iar încurcătura aceasta ne face să repetăm aceleași tipare dureroase, atrăgându-ne în relații în care dăm prea mult, așteptăm schimbarea celuilalt și ne pierdem pe noi.

Robert Burney, în Wounded Souls Dancing in the Light, ne amintește că aproape fiecare copil crescut într-o familie disfuncțională învață, la un moment dat, că pentru a primi iubire, trebuie să se facă util. Așa se naște mitul intern: „Trebuie să te ajut sau să te salvez ca să fiu iubit.” Acest copil nu a primit iubire necondiționată. În schimb, a învățat să fie mic terapeut, pacificatorul, îngrijitorul, copilul perfect. Salvarea devine moneda de schimb. Iubirea devine responsabilitate. Iar asta creează un adult care nu poate sta liniștit dacă cineva suferă, simte vinovăție când nu poate ajuta, confundă intensitatea cu iubirea și este atras în mod repetat de oameni răniți, dependenți sau indisponibili emoțional.

Când nu am fost învățați să ne separăm psihologic de părinți și nu am primit permisiunea de a ne construi un sine propriu, intrăm în relații unde această confuzie persistă: „Dacă mă dizolv în tine, poate o să mă iubești.” Relațiile devin fuziuni — nu întâlniri între doi adulți autonomi. Din acest spațiu, salvarea pare iubire, dar e, de fapt, o formă subtilă de control: „Dacă te salvez, poate rămâi. Dacă suferi, poate mă vei alege.” În spatele salvării se ascunde frica de abandon, frica de respingere și o lipsă profundă de încredere în propriul sine. Peter Fritz Walter, în The Ego Matter, descrie foarte clar cum autonomia este blocată de traumele din copilărie, iar în locul ei se instalează fuziunea psihică. Iubirea devine astfel o formă de posesie, iar granițele personale sunt dizolvate în celălalt.

Abraham Twerski, în Life’s Too Short!, povestește cum oamenii cu o imagine de sine deteriorată se refugiază în roluri „altruiste”, dar distructive. Salvatorul nu ajută pentru că este generos, ci pentru că are nevoie să fie necesar, are un gol interior mascat prin grijă excesivă față de ceilalți și nu știe cine este dincolo de rolul de susținător. Este o formă de evitare a propriei dureri. În relații, salvatorul alege parteneri „de salvat” tocmai pentru că aceștia validează rolul său. Dar ce se întâmplă când partenerul se vindecă? Sau când refuză ajutorul? Salvatorul intră în criză existențială — nu mai știe cine este.

Mulți dintre noi am fost crescuți în familii religioase, unde ni s-a spus că trebuie să întorci și celălalt obraz, că iubirea rabdă totul, că suferința este virtuoasă. Carol Cannon, în Imperfect într-o familie perfectă, analizează dinamica religioasă a familiilor care asociază iubirea cu martiriul. Astfel, tolerăm abuzul pentru că am fost condiționați să credem că iubirea doare. Că trebuie să rămâi chiar dacă suferi. Această confuzie e întreținută și de mituri romantice din literatură sau film: „femeia care îl salvează pe bărbatul rănit”, „bărbatul care o așteaptă pe femeia instabilă până se schimbă”. Această mitologie a iubirii-salvatoare este adânc înrădăcinată în inconștientul colectiv și ne face să repetăm relații în care suferim în numele unei iubiri care, în esență, nu este iubire.

În Behavioral Addictions, Ascher și Levounis includ dragostea romantică și salvarea în categoria adicțiilor comportamentale. La nivel neurobiologic, „a salva” poate deveni o sursă de dopamină. Ne simțim vii, puternici, utili. Dar și dependenți. Când celălalt suferă, ne simțim valoroși. Când celălalt se face bine, ne simțim abandonați. Este o dinamică circulară: alegem inconștient parteneri cu suferință, ne implicăm excesiv în vindecarea lor, ne pierdem identitatea în acest proces, suferim când nu suntem recunoscuți, iar apoi repetăm cu altcineva. Astfel, salvarea devine un drog relațional care ne consumă pe dinăuntru.

Padma Aon, în Sacred Wounds, aduce o perspectivă spirituală profundă asupra rănilor sufletului. Ea afirmă că nevoia de salvare a celuilalt este uneori o evitare a propriei răni. A iubi înseamnă: a vedea, a accepta, a onora suveranitatea celuilalt. A salva înseamnă: a interveni, a schimba, a manipula realitatea celuilalt în funcție de propria agendă. Compasiunea autentică nu înseamnă că preluăm durerea celuilalt. Înseamnă că îl susținem dintr-un spațiu de respect, nu de sacrificiu. Este o mare diferență între a iubi și a te sacrifica. Una este lumină. Cealaltă este o umbră deghizată în virtute.

Vindecarea începe cu întrebarea: de ce mă simt valoros doar când celălalt are nevoie de mine? Pia Mellody, în Breaking Free, propune o abordare în trei direcții: identificarea originilor codependenței, observarea dinamicii prezente și redefinirea iubirii. Iubirea reală înseamnă să îl lași pe celălalt să își poarte durerea, să fii acolo fără să te sacrifici, să spui „nu” fără vinovăție, să alegi oameni care sunt deja întregi, nu proiecte de vindecat. Relațiile autentice nu se bazează pe lipsuri, ci pe prezență. Nu pe nevoie, ci pe alegere. Nu pe salvare, ci pe întâlnire de la sine la sine.

Adevărul este dureros și eliberator: iubirea nu este un spital, iar tu nu ești salvatorul nimănui. Când confundăm iubirea cu salvarea, ne pierdem pe noi în încercarea de a-i repara pe ceilalți. Iubirea adevărată începe cu iubirea de sine. Cu onorarea propriei ființe. Cu renunțarea la rolurile salvatoare și alegerea conștientă de a fi într-o relație cu cineva care nu are nevoie să fie salvat, ci iubit — exact așa cum e.

„Poate că nu te-ai născut ca să salvezi pe nimeni, ci ca să te regăsești pe tine în brațele unei iubiri care nu cere, nu rănește, nu schimbă — ci doar te vede și te primește, exact așa cum ești.” – psiholog Maria Molocea

Surse:

• Burney, R. (2011). Wounded Souls Dancing in the Light

• Mellody, P. (1989). Breaking Free

• Twerski, A. (1995). Life’s Too Short!

• Cannon, C. (1991). Imperfect într-o familie perfectă

• Walter, P. F. (2015). The Ego Matter

• Aon, P. (2011). Sacred Wounds

• Ascher, M. & Levounis, P. (2015). Behavioral Addictions