Un articol despre repetiția inconștientă a traumelor din copilărie în relațiile adulte

Există o întrebare care arde tăcut în inimile multora: de ce, oricât de mult am încerca, ajungem mereu să iubim oameni care nu pot – sau nu vor – să ne iubească? De ce repetăm același tipar, de ce ne îndrăgostim de cei care nu sunt prezenți, de cei care ne resping, de cei care ne fac să ne simțim mici, nevăzuți, nedemni? Răspunsul nu este în prezent, ci în trecut. Nu în alegerea conștientă, ci în programarea inconștientă pe care o purtăm în noi încă din copilărie. Pentru a înțelege de ce atragem oameni care nu ne pot iubi, trebuie să ne întoarcem la prima noastră definiție a iubirii: cea învățată în casa copilăriei, în privirea părinților, în răspunsul (sau absența răspunsului) la nevoile noastre emoționale.

Mulți dintre noi am fost crescuți în medii unde iubirea era condiționată, retractabilă, rece sau amestecată cu rușine, critică, instabilitate emoțională. Poate că ai avut un părinte absent, ocupat, indisponibil emoțional. Poate ai avut un părinte autoritar, care te-a învățat că trebuie să performezi ca să fii iubit. Poate ai fost copilul „cuminte” care a învățat să nu simtă, să nu ceară, să nu deranjeze. În orice formă a venit, nevoia ta de iubire necondiționată a fost, la un moment dat, rănită. Și acea rană a devenit un model emoțional. O lentilă prin care, fără să vrei, vezi lumea. Această lentilă îți spune că iubirea trebuie câștigată. Că nu ești suficient așa cum ești. Că trebuie să dai mai mult, să înțelegi mai mult, să rabzi mai mult. Și așa începi să atragi – și să te simți atras – de oameni care nu îți pot da iubirea de care ai nevoie.

Inconștientul nu caută fericirea. El caută familiarul. De aceea, când întâlnești un partener sănătos, prezent, blând, o parte din tine se neliniștește. Liniștea ți se pare suspectă. Iubirea sănătoasă pare plictisitoare. Te trezești că te retragi, că nu mai e „chimie”, că nu mai simți nimic. Dar când întâlnești o persoană indisponibilă, rece, care te ține la distanță, care te face să lupți pentru fiecare gest de afecțiune, atunci te aprinzi. Intri într-o energie de urgență, de nevoie, de speranță. Pentru că acolo se reactivează copilul din tine, cel care spera că dacă va fi bun, tăcut, devotat – într-o zi va fi iubit. Astfel, fără să conștientizezi, te îndrăgostești nu de omul din fața ta, ci de posibilitatea de a repara o rană veche. Nu cauți un partener, ci o a doua șansă la iubirea pe care nu ai primit-o. Nu vrei doar dragoste. Vrei vindecare prin celălalt. Dar asta nu funcționează. Pentru că partenerul indisponibil nu are puterea – și nici datoria – să repare ce nu ai primit în copilărie. Iar în acest proces, te distrugi încet, așteptând.

Există un mecanism psihologic numit repetiția traumatică. Este tendința de a recrea scenarii dureroase, în speranța că, de data aceasta, rezultatul va fi diferit. Este ceea ce facem când rămânem în relații care ne rănesc: așteptăm reparația care n-a venit niciodată. Dar reparația nu poate veni de la cel care rănește. Ea trebuie să înceapă din tine, cu tine, pentru tine. Din păcate, acest tipar este adesea însoțit de rușine profundă. Ne întrebăm ce e greșit cu noi. De ce ne mulțumim cu atât de puțin. De ce nu plecăm. De ce ne e frică de iubirea reală. Și atunci ne învinovățim. Ne criticăm. Ne judecăm pentru suferința noastră. Dar nu e vina ta că ai învățat iubirea dintr-un spațiu care te-a rănit. Nu e vina ta că sistemul tău nervos s-a reglat în haos. Nu e vina ta că ți se pare firesc ce ar trebui să doară.

Ce e important acum nu este să te judeci, ci să conștientizezi. Să îți dai voie să vezi tiparul, să îl simți în corp, să îl recunoști în alegerile tale. Și apoi, încet, să îl oprești. Să alegi diferit. Să înveți că iubirea reală nu arde, nu te face să te simți mic, nu te abandonează constant, nu te face să plângi în fiecare seară. Iubirea reală este liniște, siguranță, blândețe. Dar ca să o recunoști, trebuie mai întâi să te eliberezi de tiparul dureros care îți spune că doar suferința înseamnă iubire.

Mulți oameni vin în terapie cu întrebarea: „De ce ajung mereu în aceeași situație?” Răspunsul nu este în logica rațională, ci în copilul interior care trăiește în fiecare dintre noi. Copilul care a fost abandonat va căuta, în mod inconștient, parteneri care să-l abandoneze din nou – dar de data asta, cu speranța că va fi ales. Copilul care a fost criticat va căuta pe cineva care îl desconsideră, dar pe care va încerca cu disperare să-l convingă că merită iubire. E o luptă invizibilă pentru validare. O luptă care nu se termină niciodată, pentru că e dusă cu armele greșite.

Ca să te vindeci, nu e suficient să înțelegi. Trebuie să simți. Să stai cu durerea veche. Să te uiți în ochii acelui copil din tine și să-i spui: Nu e vina ta. N-ai fost prea mult. N-ai fost prea sensibil. Ai fost un copil care avea nevoie de iubire. Și acum, ai dreptul să o primești. Dar mai întâi, trebuie să înveți să nu o mai ceri de la oameni care nu o pot oferi. Trebuie să înveți să spui nu oamenilor care nu te văd. Să pleci când ți se închide ușa în față. Să nu mai confunzi respingerea cu provocarea. Să nu mai confunzi absența cu misterul. Să nu mai alergi după cineva care nu vrea să rămână.

Da, va fi greu. Pentru că înseamnă să renunți la familiar. La speranță. La visul că, dacă faci suficient, vei fi iubit. Dar în același timp, este începutul unei iubiri noi – iubirea de sine. Nu una egoistă. Ci una matură. Una care îți spune: Nu merit să fiu salvat. Merit să fiu iubit fără luptă. Una care îți reamintește: Nu trebuie să mă pierd ca să fiu ales. Una care te ajută să rămâi lângă tine când alții pleacă.

Pentru că oamenii care nu te pot iubi nu sunt lecții pe care trebuie să le înveți din nou și din nou. Ei sunt oglinzi ale unei răni care îți cere, strigă, imploră să fie văzută. Când o vezi, ceva se schimbă. Începi să alegi diferit. Începi să nu mai confunzi golul din tine cu absența celuilalt. Începi să îți umpli spațiul interior cu tine, cu grijă, cu vocea ta, cu prezența ta. Și abia atunci, iubirea adevărată devine posibilă.

Nu vei mai căuta iubirea care doare. Nu te vei mai îndrăgosti de indisponibili. Nu vei mai simți că trebuie să demonstrezi ceva. Vei alege oameni care sunt prezenți. Calzi. Constanți. Care nu te provoacă, ci te onorează. Și poate la început, nu va fi „chimie” explozivă. Dar va fi pace. Și pacea – pentru cineva care a trăit în haos – este cea mai profundă formă de vindecare.

Și poate atunci când vei privi în urmă, nu vei mai spune „De ce am iubit oameni care nu m-au iubit?” ci „Am învățat, în sfârșit, să mă iubesc destul încât să nu mă mai dau pe mine pentru puțin.” Și asta, dragă suflet, este începutul adevăratei iubiri.

Surse:

• Carol Cannon – Imperfect într-o familie perfectă

• Eric Griffin-Shelley – Sex and Love Addiction: Treatment and Recovery

• Melody Beattie – Codependent No More

• Padma Aon – Sacred Wounds: Original Innocence

• Sharon L. Johnson – Therapist’s Guide to Clinical Intervention

• Sam Vaknin – Malignant Self-Love: Narcissism Revisited

• Tian Dayton – Emotional Sobriety

• Gerald G. May – Addiction and Grace