Există un moment în care realitatea se dizolvă și rămâne doar o senzație viscerală că de data asta va fi altfel. Jucătorul pășește într-o sală de jocuri sau își accesează platforma de pariuri cu o credință care sfidează orice logică. Știe câți bani a pierdut, își amintește lacrimile, promisiunile, frica, dar cu toate acestea ceva din el îi spune că acum este momentul. Acest ceva nu este doar speranță, ci o distorsiune profundă a gândirii, întreținută de un mecanism neurochimic complex și de o construcție cognitivă iluzorie cunoscută sub numele de gândire magică.

Gândirea magică nu aparține doar copilăriei sau spiritualității. La jucători, ea devine o armă de supraviețuire emoțională, o justificare inconștientă pentru continuarea comportamentului adictiv. Este vocea care spune „simt că e norocul meu”, „am visat numărul 13”, „mâna stângă mă furnică – înseamnă că vine câștigul”. Aceste fraze nu sunt doar expresii naive, ci manifestări ale unei rețele neuronale dezechilibrate, în care dopamina, serotonina și cortexul prefrontal joacă roluri esențiale.

Sistemul de recompensă este activat violent în momentul în care apare anticiparea câștigului. Creierul nu face diferența între câștigul real și anticiparea lui. De fapt, uneori, așteptarea câștigului produce o secreție de dopamină mai intensă decât obținerea efectivă a sumei. Jucătorii se află într-un flux constant de așteptare recompensatoare, unde pierderea este resemnificată ca preludiu al unui câștig iminent. Astfel, circuitul dopaminergic este întreținut, chiar și în absența unui rezultat pozitiv. Este ca și cum creierul ar deveni dependent nu de rezultat, ci de speranță. Iar această speranță este dopată chimic.

Creierul uman a evoluat pentru a detecta tipare. În jocurile de noroc, această capacitate devine o capcană. Jucătorul vede tipare acolo unde nu există nimic. Dacă a câștigat de două ori după ce a purtat o anumită cămașă, creierul său va înregistra o conexiune falsă, creând o asociere superstițioasă. Dacă a visat o secvență de numere și apoi a câștigat o sumă mică, această întâmplare devine „dovada” că visul are puteri predictive. Astfel se naște gândirea magică, o convingere irațională susținută de neurotransmițători și biasuri cognitive.

Biasul de confirmare întărește această iluzie. Jucătorul va ține minte momentele în care premonițiile i s-au „împlinit” și va uita toate situațiile în care intuiția a dat greș. Creierul selectează informația care susține credința de bază: „că eu am noroc”, „că simt când trebuie să joc”, „că există o forță care mă ghidează”. În realitate, aceste credințe maschează o dorință profundă de control asupra haosului vieții. În spatele gândirii magice se află un copil rănit, un adult epuizat, un suflet care nu mai suportă impredictibilitatea. Jocul devine ritual, iar speranța – un drog.

Cortexul prefrontal, responsabil pentru deciziile raționale, este adesea inhibat în stările de excitație specifice jocului. Activitatea în zonele prefrontale scade, în timp ce sistemul limbic, centrul emoțional, preia controlul. Astfel, jucătorul nu mai este capabil să își evalueze realist comportamentul sau consecințele. Trăiește o stare de pseudo-transă, un fel de hipnoză autoindusă, în care mintea repetă lozinca „doar o dată mai încerc” cu intensitatea unei mantre sacre. Fiecare încercare aduce un vârf de dopamină, un val de speranță care dă sens unei vieți altfel goale sau dureroase.

Mai mult, jocurile de noroc sunt construite special pentru a întreține acest mecanism. Recompensele intermitente – câștigurile mici și frecvente – creează cea mai puternică formă de condiționare. Așa cum a demonstrat Skinner în studiile sale pe porumbei, acest tipar produce comportamente obsesive. Creierul jucătorului este prins într-o buclă de anticipare și dezamăgire, întreținută de sloturi luminoase, sunete specifice și feedback vizual instant. Toate acestea stimulează amigdala și creează dependență emoțională.

În plan psihologic, gândirea magică este o formă de negare organizată. Este minciuna elegantă pe care jucătorul o spune sieși pentru a nu se prăbuși. Este speranța care îl ține în picioare, dar îl trage tot mai jos. Este un mecanism de apărare împotriva depresiei, lipsei de sens, anxietății cronice. Speranța nu este o virtute în acest caz, ci o strategie de supraviețuire într-o realitate dezastruoasă. Și tocmai pentru că e mințită neurochimic, e și mai greu de dezactivat.

La nivelul sinapselor, dopamina joacă rolul principal. Dar în fundal, intervin și noradrenalina – care stimulează alertarea și concentrarea, precum și endorfinele, care maschează disconfortul și oboseala. Când un jucător stă ore întregi fără să simtă foame, somn sau durere, acesta este rezultatul unei stări alterate de conștiință indusă biochimic. Iar când pierde și promite că se oprește, dar a doua zi revine, nu este un act de voință slabă, ci rezultatul unei dereglări neuropsihologice.

Cei mai vulnerabili la acest tip de gândire magică sunt indivizii cu un istoric de traumă, neglijare emoțională sau disociere timpurie. Pentru ei, jocul nu este doar un pariu, ci o fantezie de salvare. Își imaginează că vor câștiga o sumă uriașă și totul se va rezolva. Nu doar datoriile, ci viața. Nu doar sărăcia, ci lipsa iubirii. În aceste cazuri, gândirea magică nu este un defect, ci o rană deschisă care visează la vindecare. Este o expresie a speranței infantile că cineva, ceva, va veni și îi va salva. Iar când nimic nu vine, când realitatea îi izbește, se simt și mai vinovați, și mai lipsiți de valoare. Și astfel, se întorc din nou la joc.

Sistemul cultural și social întreține această spirală. Reclamele promovează ideea că „norocul dă peste tine”, că „viața ți se poate schimba într-o secundă”. Mass-media glorifică poveștile de succes rare, dar nu arată ruinarea majorității. În mintea jucătorului, această narațiune colectivă devine combustibil pentru gândirea magică. Dacă altora li s-a întâmplat, de ce nu și mie? Dacă azi e ziua mea norocoasă? Dacă universul mi-a pregătit ceva? Și astfel, între realitate și fantezie, jucătorul rămâne captiv într-un teatru neurochimic pe care îl numește speranță, dar care este, de fapt, dependență.

Vindecarea acestei dinamici este complexă. Nu se reduce la a spune „nu mai juca”. Înseamnă a rescrie modul în care creierul anticipează recompensa, a reconstrui sensul vieții fără stimuli extremi, a vindeca rănile din care s-a născut nevoia de iluzie. În terapie, lucrul cu gândirea magică implică normalizarea suferinței, restructurarea cognitivă, înlocuirea mecanismelor compensatorii cu strategii sănătoase. Înseamnă să ajuți omul să înțeleagă că speranța nu trebuie să fie o minciună frumoasă, ci o alegere lucidă, sprijinită de fapte reale, nu de iluzii biochimice.

Pentru unii, această transformare este posibilă doar după o cădere dureroasă, după un moment de rușine profundă sau pierdere ireparabilă. Pentru alții, vine atunci când un terapeut, un prieten sau un membru al familiei are răbdarea să îi arate cu blândețe adevărul despre cum funcționează creierul lor. Și uneori, în acest adevăr, găsesc libertatea. Înțeleg că nu sunt slabi, ci condiționați. Nu sunt nebuni, ci manipulați chimic. Și de acolo, începe vindecarea.

Speranța nu este un dușman. Dar speranța mințită, speranța distorsionată de jocurile de noroc, de sistemele de marketing și de vulnerabilitățile psihologice devine o formă de abuz interiorizat. Este o promisiune care nu se împlinește niciodată, dar care creează dependență. În locul ei, trebuie reconstruită o speranță autentică: aceea că viața poate fi trăită cu sens, chiar și fără adrenalină, chiar și fără câștiguri spectaculoase. O speranță care nu se bazează pe magie, ci pe vindecare, adevăr și conexiune umană reală.

Bibliografie:

1. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2002). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 97(5), 487–499.

2. Clark, L. (2010). Decision-making during gambling: An integration of cognitive and psychobiological approaches. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 365(1538), 319-330.

3. Comings, D. E., Rosenthal, R. J., Lesieur, H. R., Rugle, L. J., Muhleman, D., Chiu, C., … & Gade-Andavolu, R. (1996). A study of the dopamine D2 receptor gene in pathological gambling. Pharmacogenetics, 6(3), 223–234.

4. Goodie, A. S., MacKillop, J., & Petry, N. M. (2009). Pathological gambling and the illusion of control. In M. W. Miller & D. J. Nutt (Eds.), Biological research on addiction (pp. 1–12). Elsevier.

5. Goudriaan, A. E., Oosterlaan, J., de Beurs, E., & van den Brink, W. (2006). Psychophysiological determinants and comorbidity in problem gambling. Journal of Clinical Psychiatry, 67(4), 575-583.

6. Kerns, J. G., Cohen, J. D., MacDonald, A. W., et al. (2004). Anterior cingulate conflict monitoring and adjustments in control. Science, 303(5660), 1023–1026.

7. Lorains, F. K., Cowlishaw, S., & Thomas, S. A. (2011). Prevalence of comorbid disorders in problem and pathological gambling: Systematic review and meta-analysis. Addiction, 106(3), 490–498.

8. Potenza, M. N. (2008). The neurobiology of pathological gambling and drug addiction: An overview and new findings. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 363(1507), 3181–3189.

9. Rizeanu, S. (2012). Dependența de jocuri de noroc. Ghid de ajutor pentru jucătorii patologici de noroc și familiile acestora. București: Editura Universitară.

10. Toneatto, T., Blitz-Miller, T., Calderwood, K., Dragonetti, R., & Tsanos, A. (1997). Cognitive distortions in heavy gambling. Journal of Gambling Studies, 13(3), 253–266.

11. Volkow, N. D., Fowler, J. S., & Wang, G. J. (2004). The addicted human brain: Insights from imaging studies. The Journal of Clinical Investigation, 111(10), 1444–1451.

12. Zuckerman, M. (1994). Behavioral expressions and biosocial bases of sensation seeking. New York: Cambridge University Press.

13. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (5th ed.). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing.