Ne uităm în jurul nostru și nu mai știm unde se termină realitatea și unde începe spectacolul. Corpul, hainele, vacanțele, numărul de prieteni, reacțiile primite – toate par să fi devenit valori de măsură ale succesului. Și nu succesul interior, autentic, ci acel succes afișabil, care poate fi cuantificat în like-uri, share-uri și vizualizări. Rețelele sociale, din locuri de conectare, s-au transformat în arene de competiție permanentă, în care fiecare om devine performer, iar fiecare aspect al vieții un criteriu de comparație.

Corpul tău nu mai este doar al tău – este un „proiect” care trebuie menținut conform unor standarde vizuale acceptate social. Nu mai ai voie să ai imperfecțiuni, să fii obosit, să te simți nesigur. Trebuie să arăți bine, mereu. Să postezi progresul de la sală, smoothie-ul sănătos, fotografia în costum de baie. Dacă nu arăți, nu exiști. Dacă arăți „greșit”, riști să devii ținta rușinii. Așa începe o presiune permanentă de a-ți optimiza corpul, nu pentru sănătatea ta, ci pentru a fi văzut bine de ceilalți. Corpul devine un simbol al valorii personale. Iar fiecare fotografie devine un test tăcut: ești sau nu destul de bun?

Hainele urmează același tipar. Nu mai contează doar funcționalitatea lor. Contează brandul, stilul, potrivirea cu trendul, estetica vizuală. Se postează „outfit of the day”, cumpărături, accesorii. Ce porți devine parte din identitatea ta digitală. Dar ceea ce se vede nu reflectă ceea ce ești, ci ceea ce încerci să semnalezi: „Uitați-vă la mine. Mă încadrez. Sunt valid.” Această validare prin imagine devine un drog subtil, care alimentează compulsivismul, rușinea, invidia. Pentru că, în timp, nu mai cumperi pentru tine – cumperi pentru alții. Iar dacă alții nu reacționează, valoarea internă scade.

Vacanțele, altădată spațiu de relaxare și reconectare cu sinele, au devenit decor pentru autopromovare. Fiecare cadru este gândit, editat, încărcat cu intenția de a transmite un mesaj: „Mă distrez. Sunt liber. Am bani. Trăiesc frumos.” Dar de multe ori, în spatele acestor imagini, se ascund epuizarea, anxietatea, deconectarea. În loc să simțim clipa, ne gândim cum va arăta. În loc să trăim, documentăm. Astfel, realitatea este sacrificată pe altarul vizibilității. Nu mai trăim pentru noi, ci pentru feed. Nu mai respirăm, ci pozăm. Iar sufletul nostru începe să tânjească după ceva ce nu știe cum să ceară: autenticitate.

Chiar și numărul de prieteni a devenit un capital social. Cu cât ai mai mulți urmăritori, cu atât pari mai influent, mai apreciat, mai valoros. Dar această metrică nu reflectă profunzimea legăturilor, ci doar extinderea lor. Poți avea mii de prieteni virtuali și să te simți singur în fiecare seară. Poți avea sute de reacții și să nu ai pe nimeni căruia să-i spui ce simți cu adevărat. Dar, în cultura digitală, cantitatea a înlocuit calitatea. Iar această iluzie de conexiune produce o golire interioară, o lipsă de sens care crește odată cu expunerea.

Toate aceste dimensiuni ale competiției ne transformă încet, dar sigur, într-o versiune deformată a sinelui. Ne calibrăm comportamentul, emoțiile, chiar valorile, în funcție de reacțiile publicului. Începem să ne privim prin ochii celorlalți și să ne întrebăm constant: „Cum se vede ce trăiesc eu?” În loc să ne întrebăm: „Cum mă simt cu ceea ce trăiesc?” Această inversare produce ruptura de autenticitate, alergia la vulnerabilitate și suferința tăcută a celor care nu se încadrează.

În mod natural, oamenii sunt diferiți. Au ritmuri, dorințe și forme de expresie unice. Dar în social media, diferențele sunt penalizate, iar conformismul vizual este recompensat. Astfel, cei care nu au corpul „ideal”, hainele „potrivite”, vacanțele „instagramabile” sau grupul de prieteni „cool” încep să se simtă în minus. Apare o rușine tăcută, un sentiment că „nu sunt destul”, că „viața mea nu arată bine”, că „nu merit să fiu văzut”. În rândul adolescenților, acest tip de gândire duce la depresie, anxietate, disociere de sine.

Dar nimeni nu vorbește despre asta. Pentru că toată lumea joacă același joc. Toți participă, toți concurează. Și atunci când suferi, crezi că ești singurul. Crezi că ceilalți chiar trăiesc ceea ce arată. Că doar tu ești deficitar. Această iluzie colectivă a perfecțiunii creează o realitate emoțională falsificată, în care adevărul nu mai are loc. Tristețea e considerată „prea mult”. Vulnerabilitatea – o slăbiciune. Imperfecțiunea – o greșeală care trebuie ascunsă. Așa ajungem să trăim vieți dublate de măști, în care eul autentic e închis într-o cameră fără ferestre.

Totul devine competiție. Inclusiv fericirea. Nu mai este ceva intim, simțit, tăcut – ci ceva care trebuie demonstrat. Ne întrebăm: „Oare sunt fericit?” doar când vedem pe alții zâmbind online. Fericirea devine o comparație, nu o trăire. Și cu cât ne comparăm mai mult, cu atât ne îndepărtăm de propriul adevăr.

Există o cale de ieșire. Dar ea nu vine din a „opri telefonul”, ci din a refuza să te definești prin ceea ce este afișabil. Înseamnă să alegi conștient să nu te mai compari. Să îți permiți să fii tu, chiar dacă nu arăți ca ceilalți. Să te întrebi ce te face viu, nu ce te face vizibil. Să redescoperi tăcerea, profunzimea, sensul personal. Să-ți asculți vocea din interior mai mult decât reacțiile exterioare. E greu. Dar e salvator.

Pentru că, în cele din urmă, corpul tău este al tău. Nu trebuie să demonstreze nimic. Hainele tale pot fi o expresie, nu o armură. Vacanțele tale pot fi un refugiu real, nu un decor de poză. Prietenii tăi pot fi puțini, dar vii. Iar tu – tu ești mai mult decât suma reacțiilor. Mai profund decât orice imagine. Mai viu decât orice filtru.

 Surse:

 

1. Alexander, Bruce K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

2. Prado, C.G. (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

3. Close Scheinbaum, Angeline (Ed.). (2017). The Darker Side of Social Media: A Consumer Psychology Perspective. Routledge.

4. Saraswati, L. Ayu (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. NYU Press.

5. Kuss, Daria J., & Griffiths, Mark D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

6. Young, Kimberly S. (2017). Internet and Mobile Phone Addiction: A Manual and Guide for Evaluation and Treatment. Springer.

7. Uhls, Yalda T. (2017). Media Moms & Digital Dads: A Fact-Not-Fear Approach to Parenting in the Digital Age. Routledge.

8. Uhls, Yalda T., & Twenge, Jean M. (2017). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Greenleaf Book Group.