Într-o lume în care totul este postabil, adolescența nu mai este o etapă de explorare, ci o cursă către validare. O cursă tăcută, zilnică, epuizantă. Rețelele sociale au devenit oglinzi deformate, în care tinerii își caută imaginea, dar în loc să se vadă pe ei înșiși, își construiesc un avatar ideal. O versiune îmbunătățită, rafinată, cenzurată, aprobată de algoritm și de ceilalți. Acest avatar nu este o mască temporară – ci o identitate alternativă, care ajunge adesea să fie mai iubită decât sinele autentic. Iar prețul este uriaș: confuzie interioară, rușine de sine, anxietate identitară și o deconectare profundă de la cine sunt cu adevărat.

Pentru un adolescent, a fi văzut este o nevoie vitală. Este perioada în care înveți cine ești, dar și cine ești în ochii celorlalți. Însă atunci când acești „ochi” sunt miile de urmăritori, colegi, necunoscuți și algoritmi, presiunea devine inumană. Apar întrebări nerostite, dar mereu prezente: „Cum trebuie să fiu ca să plac?”, „Cum trebuie să arăt ca să contez?”, „Ce parte din mine merită să fie arătată?” Astfel, adolescentul nu mai are libertatea de a încerca, de a greși, de a explora. El trebuie să performeze. Să fie „cineva” în ochii lumii. Să corespundă unui standard estetic și comportamental care nu este al lui.

Așa se naște avatarul ideal. O versiune digitală a sinelui, creată cu grijă, post cu post, story cu story. Este selectiv, filtrat, seducător. E mereu încrezător, zâmbește, are viață socială, îmbrăcăminte cool, opinii bine formulate. Dar adesea, în spatele acestui avatar, stă un adolescent nesigur, confuz, speriat. Un suflet în creștere care simte că nu are voie să fie vulnerabil. Că trebuie să își joace un rol. Că autenticitatea este un risc prea mare. Pentru că dacă ar arăta adevărul – timiditatea, acneea, tristețea, frica de eșec – poate că nu ar mai fi acceptat. Poate că ar fi ignorat, sau mai rău, judecat.

Crearea unei identități false nu este întotdeauna conștientă. Mulți adolescenți cred sincer că imaginea pe care o proiectează este parte din ei. Pentru că o hrănesc zilnic. O îmbunătățesc. O apără. Își privesc reflexia digitală mai mult decât propria ființă. Și, fără să realizeze, încep să se identifice cu această construcție. Își judecă valoarea în funcție de reacțiile primite. Își aleg cuvintele în funcție de algoritm, nu de adevăr. Își filtrează emoțiile, opiniile, experiențele, pentru ca ele să „dea bine”. În timp, apare o disociere subtilă, dar dureroasă: între cine sunt și cine par a fi.

Această disociere produce o formă tăcută de singurătate. Pentru că, deși par conectați, adolescenții simt că nimeni nu îi cunoaște cu adevărat. Nimeni nu le vede fricile, dorințele reale, imperfecțiunile. Chiar și cei mai apropiați prieteni ajung să relaționeze cu versiunea afișată, nu cu omul din spate. Iar această diferență doare. Pentru că orice apreciere se adresează avatarului, nu ființei. Iar când avatarul este iubit, dar tu nu te simți iubit ca om, începi să te întrebi dacă ești vrednic de iubire fără a „performa”.

Mai grav, în momentele de criză – tristețe, eșec, respingere – acest avatar devine o povară. Pentru că trebuie menținut. Nu poți arăta că suferi. Nu poți fi „vulnerabil” într-un spațiu unde totul trebuie să pară controlat. Astfel, suferința devine invizibilă. Iar durerea neexprimată se transformă în anxietate, depresie, izolare, uneori chiar în comportamente autodistructive. Adolescentul se simte prins într-o închisoare digitală, fără să știe cum să iasă.

Identitatea reală este ceva viu, fluid, în permanentă formare. Are contradicții, schimbări, nuanțe. Dar spațiul digital cere consistență, coerență, imagine. Nu permite să fii azi extrovertit și mâine melancolic. Nu acceptă ezitările. Nu iubește imperfecțiunea. De aceea, adolescenții încep să evite părțile din ei care nu se potrivesc cu avatarul. Se rușinează de gândurile lor, de emoțiile mai grele, de dorințele lor profunde. Și, cu timpul, uită cine sunt. Își pierd busola. Devine greu să se exprime sincer în viața reală, pentru că sunt obișnuiți să editeze totul.

Această formare a unei identități false este întreținută și de influenceri, modele de succes care par a fi autentici, dar care, de fapt, prezintă produse de branding personal. Adolescenții nu au filtre critice bine dezvoltate. Ei cred în ceea ce văd. Și încep să se compare. Să se simtă mai puțin. Să se întrebe de ce nu sunt așa. Dar uită un lucru: nimeni nu este așa. Toți poartă măști. Toți aleg ce arată. Și nimeni nu este 100% real pe o platformă care cere performanță vizuală.

Adevărata problemă este că societatea noastră nu le oferă adolescenților spații sigure pentru a fi ei înșiși. Școala le cere rezultate. Părinții le cer responsabilitate. Internetul le cere imagine. Dar cine le cere doar să simtă? Cine le oferă un loc unde să nu trebuiască să demonstreze nimic? Cine le spune că este normal să nu știe cine sunt, să se caute, să se răzgândească? Fără astfel de spații, identitatea lor se construiește pe nisipuri mișcătoare.

Există speranță. Pentru că adolescenții au o capacitate extraordinară de introspecție, de curaj, de reinventare. Dar au nevoie de ghidare. De adulți care să le arate că nu trebuie să fie perfecți, că autenticitatea este mai valoroasă decât imaginea, că vulnerabilitatea este o forță. Au nevoie de timp, de liniște, de modele reale. Nu de presiune, nu de rușine, nu de comparație.

A construi o identitate solidă înseamnă a te cunoaște și a te accepta, nu a te edita. Înseamnă să ai curajul să spui: „Acesta sunt eu, cu tot cu fricile mele, cu speranțele mele, cu întrebările mele.” Să poți plânge fără să te ascunzi. Să poți greși fără să te anulezi. Să poți renunța la imagine pentru a-ți regăsi sufletul. Nu e ușor. Dar este singura cale reală.

Surse:

Alexander, B. K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

Lopez-Fernandez, O. (Ed.) (2017). Internet and Mobile Phone Addiction. Frontiers in Psychology.

Saraswati, L. A. (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. New York University Press.

C. G. Prado (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

Close Scheinbaum, A. (Ed.) (2017). The Darker Side of Social Media. Routledge.

Johnson, N. F. (2009). The Multiplicities of Internet Addiction: The Misrecognition of Leisure and Learning. Routledge.

Price, C. (2018). How to Break Up With Your Phone. Ten Speed Press.

Brooks, M. & Lasser, J. (2018). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Oxford University Press.

Campbell, R., Martin, C. R., Fabos, B., & Harmsen, S. (2020). Media Essentials: A Brief Introduction. Bedford/St. Martin’s.