În creierul unui jucător de noroc se produce o reconfigurare profundă a centrilor nervoși responsabili de recompensă, anticipare, control executiv și evaluare a riscurilor. Ceea ce pentru un om obișnuit reprezintă o activitate ocazională, recreativă, pentru cel predispus la adicție devine un circuit închis, un ciclu compulsiv susținut neurochimic și consolidat prin mecanisme de învățare profundă. Jocurile de noroc funcționează ca un stimulant al sistemului dopaminergic mezolimbic, cel responsabil cu senzațiile de plăcere, excitare și anticipare pozitivă. De fiecare dată când un jucător apasă butonul unui aparat sau pariază o sumă de bani, în creierul său se activează sistemul de recompensă, cu epicentrul în nucleul accumbens, declanșând o eliberare de dopamină. Nu este nevoie ca acel pariu să fie câștigător; în realitate, cele mai puternice descărcări de dopamină nu apar la recompensă, ci la anticiparea ei. Această diferență subtilă are consecințe devastatoare: creierul învață să iubească suspansul, nu rezultatul, iar dorința devine mai importantă decât satisfacția în sine.

Mai mult decât atât, cercetările din neuroștiința adicției au demonstrat că jocurile de noroc activează același set de circuite neuronale ca și heroina, cocaina sau alcoolul, ceea ce face ca această formă de dependență comportamentală să fie la fel de puternică și distructivă ca una chimică. În timp, prin expunere repetată, sistemul de recompensă al creierului devine hipersensibilizat la stimuli legați de joc și desensibilizat la plăceri naturale precum mâncarea, socializarea sau activitățile creative. Astfel, lumea din afara jocului devine ternă, lipsită de culoare, de interes și de sens. Omul devine captiv nu într-un aparat sau într-o sală de pariuri, ci într-un circuit neuronal rigidizat, în care comportamentul devine singura cale de a simți ceva.

Acest proces este întărit de așa-numitul fenomen al recompensei variabile intermitente, descoperit inițial de B.F. Skinner în experimentele sale cu șoareci. Atunci când recompensa nu apare constant, ci aleatoriu, creierul devine și mai motivat să caute stimulul, pentru că nu știe niciodată când va primi răsplata. Această incertitudine întreține suspansul și produce descărcări masive de dopamină la fiecare „aproape câștig”. Aceste „aproape câștiguri” sunt cele mai periculoase pentru creier, pentru că îl determină să creadă că succesul este foarte aproape, iar renunțarea ar fi o greșeală. De aceea, jucătorii patologici dezvoltă convingerea irațională că sunt pe cale să câștige, deși au pierdut de sute de ori. Este o iluzie cognitivă consolidată biologic, nu doar o slăbiciune de caracter.

Un alt aspect critic este afectarea cortexului prefrontal, zona creierului responsabilă de raționament, planificare, luarea deciziilor și controlul impulsurilor. Studiile de neuroimagistică au arătat că în timpul jocului, activitatea în această regiune scade dramatic. Astfel, individul nu mai poate evalua logic consecințele acțiunilor sale, iar comportamentul devine impulsiv, compulsiv și repetitiv. În același timp, crește activitatea în amigdala cerebrală, care este implicată în reacțiile emoționale, în special frica și anxietatea. De aceea, mulți jucători se simt agitați, tensionați, rușinați și vinovați chiar în timp ce continuă să joace. Este un paradox neurochimic: creierul cere mai multă dopamină chiar dacă suferă.

Toleranța este un alt mecanism bine documentat. La fel ca în cazul drogurilor, creierul jucătorului are nevoie de stimulare din ce în ce mai intensă pentru a obține același nivel de satisfacție. Sumele cresc, frecvența sesiunilor se intensifică, iar comportamentul devine tot mai haotic. În paralel, apare și fenomenul de sevraj psihologic atunci când jocul este oprit: iritabilitate, neliniște, insomnie, depresie, chiar atacuri de panică. Acest sevraj este un semnal clar că dependența este deja înscrisă în memoria emoțională a creierului și că simpla voință nu mai este suficientă pentru a rupe ciclul.

Mai grav este că jocul de noroc devine un mecanism de reglare afectivă primitivă. În lipsa unor strategii sănătoase de a face față stresului, traumei sau plictiselii, individul apelează la comportamentul care, în trecut, i-a oferit alinare. Se instalează un tipar de condiționare în care jocul devine răspuns automat la orice disconfort. Nu joacă pentru a câștiga, ci pentru a nu mai simți durerea. Pentru a nu mai gândi. Pentru a nu se mai simți gol. Acesta este momentul în care jocul nu mai este un pariu financiar, ci o strategie de supraviețuire emoțională. Dar una profund disfuncțională.

Din perspectivă neurobiologică, putem spune că în creierul jucătorului se produc modificări epigenetice, care afectează expresia genelor implicate în reglarea stresului și în neuroplasticitate. Cu alte cuvinte, creierul se adaptează structural la comportamentul compulsiv, iar în lipsa intervenției, această adaptare devine tot mai stabilă. Aici intervine importanța psihoterapiei, a reînvățării, a restructurării convingerilor și a activării unor circuite neuronale alternative. Studiile au arătat că terapiile cognitive, combinate cu intervenții de tip mindfulness, hipnoză clinică și expunere la recompense naturale, pot reactiva funcționalitatea cortexului prefrontal și pot reduce sensibilitatea sistemului dopaminergic.

În plan psihologic, un jucător de noroc nu suferă doar din cauza comportamentului său, ci și din cauza rușinii, vinovăției, fricii de sine. Mulți dezvoltă o identitate de ratat, un sentiment de dezgust personal, de parcă întreaga lor valoare ar fi pierdută odată cu banii. În realitate, aceste emoții sunt produse de activarea cronică a rețelei de autoevaluare negativă, aflată în cortexul cingulat și în default mode network. Rușinea și vinovăția devin stimuli care întrețin ciclul adictiv, pentru că individul joacă din ce în ce mai mult ca să scape de ele. Este un cerc vicios: jocul provoacă rușine, rușinea cere alinare, alinarea este oferită tot de joc.

Pe lângă acest mecanism intern, trebuie înțeles că mediul social joacă un rol critic. Reclamele, cazinourile, bonusurile, marketingul agresiv sunt construite pentru a activa în mod deliberat circuitele de recompensă. Se folosesc lumini intermitente, sunete, simboluri de câștig, promisiuni de noroc – toate atent calibrate pentru a păcăli creierul și a-l menține într-o stare de hiperexcitabilitate. Aceasta nu este întâmplătoare, ci bazată pe cercetări din psihologie comportamentală și neuroștiință. Astfel, adicția nu este doar personală, ci și sistemică – construită și întreținută de industrii care profită de vulnerabilitățile biologice ale oamenilor.

Vindecarea nu este imposibilă. Dar presupune conștientizare, reprogramare, reconectare cu corpul, cu realitatea și cu emoțiile profunde. Nu este suficient să renunți la joc. Este esențial să înveți să trăiești fără el. Să îți construiești alte rutine neurologice, alte surse de dopamină – iubirea, creativitatea, natura, spiritualitatea, apartenența. Creierul este neuroplastic și se poate repara, dar are nevoie de timp, repetiție și sens. Iar sensul se naște atunci când durerea ta devine poveste de vindecare pentru alții.

Adevărul este că dependența nu este despre bani, ci despre suferință. Despre goluri emoționale vechi, despre atașamente rupte, despre nevoi ignorate. În spatele fiecărui jucător se află un copil care a fost rănit, care a învățat că plăcerea se plătește scump și că viața nu oferă niciodată recompense fără suferință. Dar dacă acel copil ar fi ascultat, privit, înțeles, ar fi putut învăța și altceva: că bucuria autentică nu cere niciun pariu. Doar prezență. Iar în prezență, creierul nu mai are nevoie de jocuri ca să se simtă viu. Doar de adevăr. Doar de iubire. Doar de umanitate.

Bibliografie:

1. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2001). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 96(5), 487–499.

2. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5). Washington, DC: American Psychiatric Publishing.

3. Lorains, F. K., Cowlishaw, S., & Thomas, S. A. (2011). Prevalence of comorbid disorders in problem and pathological gambling: systematic review and meta-analysis. Addiction, 106(3), 490–498.

4. Komoto, Y. (2014). Factors associated with suicide and bankruptcy in Japanese pathological gamblers. International Journal of Mental Health and Addiction, 12(2), 178–186.

5. Rash, C. J., & Petry, N. M. (2014). Gambling disorder in the DSM-5: Opportunities to improve diagnosis and treatment. Addictive Behaviors, 39(2), 676–683.

6. Verdejo-García, A., Lawrence, A. J., & Clark, L. (2008). Impulsivity as a vulnerability marker for substance-use disorders: review of findings from high-risk research, problem gamblers and genetic association studies. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 32(4), 777–810.

7. The ASAM Principles of Addiction Medicine. (2018). Shannon Miller, Danny Peary (Eds.), Wolters Kluwer – Lippincott Williams & Wilkins.

8. Erickson, C. K. (2018). The Science of Addiction: From Neurobiology to Treatment. W. W. Norton & Company.

9. Pfaff, D. W., & Volkow, N. D. (Eds.). (2016). Neuroscience in the 21st Century: From Basic to Clinical. Springer.

10. Handbook of Neuroscience for the Behavioral Sciences (2009). Edited by Berntson, G. G., & Cacioppo, J. T., Wiley.

11. Internet and Mobile Phone Addiction. (2021). Lopez-Fernandez, O. (Ed.). Elsevier.

12. Svec, M., & Lu, Q. (2018). Religiosity and the onset of problem gambling among US adults. Journal of Gambling Studies, 34(2), 455–470.

13. Darbyshire, P., Oster, C., & Carrig, H. (2001). The experience of pervasive loss: Children and young people living in a family where parental gambling is a problem. Journal of Gambling Studies, 17(1), 23–45.