Există o întrebare care bântuie sufletele celor care au atins ceea ce alții numesc reușită: ce rămâne după succes? Ce rămâne când obiectivele au fost bifate, când aplauzele s-au stins, când ai urcat toate treptele carierei și ai demonstrat tot ce aveai de demonstrat? Pentru mulți, răspunsul este dureros: rămâne un gol. Un gol pe care munca compulsivă l-a ținut departe ani de zile. Un gol care nu a dispărut, ci a fost doar acoperit. Iar când zgomotul succesului se domolește, tăcerea devine insuportabilă.
În spatele multor povești de succes nu se află o dorință autentică, ci o frică nevindecată. Frica de a nu fi suficient. Frica de a fi respins. Frica de a fi uitat. Succesul devine o strategie de apărare sofisticată: dacă sunt bun, dacă sunt cel mai bun, dacă am rezultate remarcabile, nimeni nu mă va părăsi, nimeni nu va vedea rana din mine. Munca devine o mască, o armură, un ritual zilnic de evitare a durerii. Conform lui Gabor Maté, în lucrarea „When the Body Says No”, munca compulsivă este una dintre cele mai subtile forme de disociere – o fugă de corp, de emoție, de memorie.
Persoanele care muncesc compulsiv nu pot sta. Nu pot să nu facă nimic. Nu pot să fie cu ele însele în liniște. Pentru că liniștea nu este liniște. Este o cameră interioară în care sunt închise emoțiile de demult – tristețea neexprimată, furia suprimată, rușinea moștenită. Succesul este, astfel, o formă de evitare. El nu este greșit în sine, dar devine toxic atunci când este folosit pentru a acoperi o traumă nerezolvată. Iar când scopul este atins, trauma iese la suprafață. Pentru că nu a fost niciodată vindecată, ci doar ignorată.
Cei care muncesc compulsiv trăiesc adesea un paradox: cu cât reușesc mai mult, cu atât se simt mai goi. Cu cât urcă mai sus, cu atât sunt mai singuri. Pentru că drumul nu a fost despre sine, ci despre fugă. Nu a fost despre libertate, ci despre obligație. Nu a fost despre a trăi, ci despre a compensa. În multe cazuri, acești oameni provin din medii în care iubirea a fost condiționată: te iubesc dacă reușești, te accept dacă nu greșești, ești important dacă ai rezultate. Astfel, copilul interior a învățat că nu contează pentru ceea ce este, ci doar pentru ceea ce produce. Iar adultul devine o mașină de performanță fără pauze.
Conform lui Alice Miller, în „Drama copilului dotat”, copilul care învață să fie perfect pentru a fi acceptat devine un adult rupt de nevoile sale reale. El nu știe ce vrea, ci doar ce trebuie să facă. Nu știe ce simte, ci doar ce e urgent. Nu știe să se bucure, ci doar să continue. Pentru că oprirea este înfricoșătoare. Pentru că, în absența activității, apare întrebarea: Cine sunt eu cu adevărat? Și, mai ales: Ce doare în mine de atâta timp, fără ca eu să fi avut timp să simt?
Golul de după succes nu este eșecul. Este realitatea fără iluzie. Este confruntarea cu sinele autentic, dezbrăcat de imagine. Este momentul în care devii tu, fără aplauze, fără roluri, fără trofee. Pentru unii, este începutul depresiei. Pentru alții, începutul eliberării. Depinde dacă alegi să fugi din nou sau să te oprești. Dacă alegi să o iei de la capăt, construind un nou vârf care să-ți aline suferința, sau dacă alegi să cobori în tine, acolo unde doare, dar unde se poate, în sfârșit, vindeca.
În terapie, acești oameni spun adesea: Am tot ce mi-am dorit și totuși nu sunt fericit. Spun: Parcă nici nu mai știu de ce am început. Spun: Simt că viața mea nu îmi mai aparține. Pentru că, în mod inconștient, ei nu și-au construit viața în funcție de dorință, ci în funcție de apărare. Nu și-au ascultat sufletul, ci fricile. Au urmat drumul cel mai sigur, nu cel mai viu. Și acum, când totul pare că a mers „bine”, descoperă că nu s-au simțit niciodată acasă în propriul destin.
Conform teoriei polivagale, dezvoltată de Stephen Porges, starea de hiperactivare cronică a sistemului nervos este un indiciu al unei traume de atașament. Munca devine un mod de a evita răspunsul de îngheț – acea senzație de gol, de moarte interioară, de deconectare profundă. Pentru mulți oameni „de succes”, munca este un drog energetic care îi ține conectați la realitate. Dacă se opresc, se prăbușesc. Dacă nu fac nimic, simt că nu există. Iar asta este, de fapt, trauma: nevoia de a produce pentru a exista.
Golul de după succes este și un spațiu sacru. Este locul în care începe adevărul. Adevărul despre rănile copilăriei, despre lipsa de iubire, despre furia ascunsă, despre dorințele abandonate, despre sinele uitat. Este locul în care poți, pentru prima dată, să nu mai fugi. Să nu mai dovedești. Să nu mai construiești în afara ta. Este locul în care îți întorci privirea către tine și spui: Am obosit să nu fiu eu. Am obosit să fiu perfect. Vreau să fiu viu.
Această etapă nu este ușoară. Cere curaj. Cere o durere asumată. Cere renunțarea la identitatea de om puternic, de om ocupat, de om important. Cere să recunoști că ai avut succes într-o lume care nu ți-a văzut rănile, și că nici tu nu ai avut timp să le vezi. Cere să îți plângi viața trăită în goană. Să îți ceri iertare pentru toate momentele în care te-ai abandonat. Să spui: Nu mai vreau să mă pierd în muncă. Nu mai vreau să fiu iubit pentru rezultate. Vreau să învăț să mă iubesc pentru cine sunt.
Conform lui Thomas Hübl, în „Healing Collective Trauma”, adevărata transformare începe când reușim să fim prezenți în durerea noastră, fără să fugim. Când putem sta cu rușinea fără s-o mascăm. Când putem ține spațiu pentru propriile lacrimi. Când putem spune: A fost greu. Dar nu mai vreau să fug. Din acel punct, munca nu mai este o fugă, ci o expresie. Succesul nu mai este un adăpost, ci o alegere. Viața nu mai este un proiect, ci o prezență.
Și astfel, după succes, poate să rămână adevărul. Poate să rămână sufletul tău, care te aștepta tăcut în spatele tuturor planurilor. Poate să rămână o întrebare: Ce ai face dacă nu ai mai avea nimic de dovedit? Și, în sfârșit, poate să rămână libertatea: libertatea de a fi imperfect, uman, viu. În acest proces, devii dependent.
Bibliografie:
Hübl, Thomas. Healing Collective Trauma: A Process for Integrating Our Intergenerational and Cultural Wounds. Boulder: Sounds True, 2020.
Maté, Gabor. When the Body Says No: Understanding the Stress-Disease Connection. Toronto: Vintage Canada, 2003.
Miller, Alice. The Drama of the Gifted Child: The Search for the True Self. New York: Basic Books, 1997.
Porges, Stephen W. The Pocket Guide to the Polyvagal Theory: The Transformative Power of Feeling Safe. New York: W. W. Norton & Company, 2017