În multe familii afectate de adicție, copiii rămân tăcuți martori ai haosului. Se vorbește în șoaptă, se ascunde, se neagă. Dar copiii simt adevărul, chiar și atunci când nimeni nu le spune nimic. Adevărul nerostit doare mai mult decât adevărul spus cu grijă. Studiile arată că minorii expuși la comportamente adictive riscă tulburări de dezvoltare emoțională, anxietate, vinovăție difuză și dificultăți relaționale. De aceea, este esențial să vorbim. Cu blândețe. Cu adaptare. Cu responsabilitate. Cu adevăr.

Copiii care trăiesc într-un mediu afectat de dependența unuia dintre părinți trăiesc, adesea, o realitate fragmentată. Aud certuri, văd absențe, simt tensiune – dar adulții le spun că „totul e bine”. Această disonanță îi învață pe copii că nu pot avea încredere în propriile emoții. Se simt confuzi. Uneori, se cred vinovați. În lipsa unui adevăr clar, copilul poate ajunge la concluzia: „mama e nervoasă din cauza mea”, „dacă aș fi fost mai cuminte, tata n-ar fi băut”. Astfel, se instalează rușinea toxică și autoînvinovățirea precoce – doi factori de risc majori pentru viitoare comportamente adictive.

Copiii au dreptul să știe, dar nu orice informație este potrivită. Nu se spune „tata e un ratat”, ci „tata e bolnav, și boala lui se numește dependență”. Se evită cuvinte de tipul „nebun”, „alcoolic” sau „drogat” dacă nu sunt înțelese. Se folosește un limbaj neutru și clar, care protejează stima de sine a copilului și care nu încarcă figura părintelui cu dispreț. Se poate spune: „Tatăl tău trece printr-o perioadă grea și are o boală care îl face să repete lucruri care ne rănesc. El are nevoie de ajutor.”. Adevărul nu înseamnă să aruncăm în copil trauma neprocesată a adultului, ci să îi oferim un cadru de siguranță emoțională și coerență.

Ceea ce spui unui copil de 4 ani este diferit de ceea ce spui unui adolescent de 14 ani. Vârsta și dezvoltarea cognitivă determină cât de mult poate înțelege copilul despre dependență. Cu cât copilul este mai mic, cu atât explicațiile trebuie să fie mai simple și mai afective. De exemplu, unui copil mic i se poate spune: „Tata are o problemă care îl face să nu fie prea prezent acum, dar noi, adulții din jurul tău, avem grijă de tine.” Pentru un copil mai mare, se poate detalia: „Există o substanță care schimbă felul în care funcționează creierul. Tata s-a obișnuit cu acea substanță și acum are nevoie de ajutor ca să nu o mai folosească. Nu e vina ta și nu tu trebuie să îl salvezi.” Ce e important este să nu transformăm copilul în salvator, ci în copil protejat.

Copiii crescuți lângă un părinte dependent se pot simți vinovați, rușinați sau furioși. Ei trebuie să audă de mai multe ori, din gura mai multor adulți de încredere, că nu sunt responsabili pentru boala adultului. Formulările trebuie să transmită validare și protecție emoțională. Câteva exemple: „Tu ai dreptul să te simți în siguranță.”, „Nu tu ai provocat problema și nu tu trebuie să o rezolvi.”, „Ai voie să fii copil.”. Aceste mesaje trebuie repetate, deoarece copilul interiorizează adesea vina în mod inconștient. Adulții trebuie să evite orice discurs de tip: „Dacă nu erai așa, n-ar fi plecat.” sau „Tu l-ai făcut să se enerveze.”. Acestea sunt fraze traumatice, care afectează formarea stimei de sine și încrederea în iubire.

Copiii pun întrebări directe, iar uneori acestea par dureroase sau stânjenitoare. „De ce nu vine tata la serbare?”, „Când se întoarce mama?”, „Ce înseamnă detox?” – toate sunt întrebări legitime. Răspunsurile trebuie să fie sincere, dar echilibrate. Nu mințim („e plecat în delegație”) și nu exagerăm („e distrus”). Putem spune: „Mama ta este într-un loc unde primește ajutor pentru a se face mai bine.” sau „Tatăl tău are o problemă care îi afectează comportamentul, dar noi suntem aici cu tine.”. Important este ca copilul să simtă că întrebările lui sunt binevenite, că nu e pedepsit pentru curiozitate și că există adulți care pot gestiona adevărul.

Fie că e vorba de mama, bunica, educatoarea sau asistentul social, adultul care vorbește cu copilul trebuie să fie emoțional disponibil. Nu doar să spună cuvintele potrivite, ci să poată conține emoția copilului. Adesea, copilul va plânge, se va înfuria sau va refuza să vorbească. Adultul trebuie să fie pregătit să accepte aceste reacții fără să le respingă. Prezența emoțională înseamnă să spui: „Îți este greu, și e firesc. Sunt aici.”, „Poți fi supărat. Nu ești rău pentru asta.”, „Sunt alături de tine chiar dacă nu știu toate răspunsurile.”. Astfel, copilul învață că emoțiile sunt permise și că nu e singur cu durerea lui.

Printre cele mai frecvente greșeli se află: mințirea copilului, încărcarea cu detalii traumatice, victimizarea adultului dependent, pasarea responsabilității pe copil și blocarea emoțiilor („nu mai plânge”, „nu pune întrebări”). O greșeală gravă este și lipsa de coerență între adulți: dacă mama spune un lucru, bunica altul, iar educatoarea evită subiectul, copilul devine confuz și nesigur. De aceea, este ideal ca adulții din jurul copilului să se consulte și să stabilească un mesaj comun, care să fie repetat în forme adaptate vârstei și contextului.

Psihoterapia este adesea salvatoare pentru copiii afectați de adicția unui părinte. Nu doar pentru tratarea simptomelor (anxietate, retragere, agresivitate), ci pentru prevenirea dezvoltării unor tipare disfuncționale de atașament și stimă de sine. Se recomandă implicarea unui psiholog când copilul are schimbări bruște de comportament, probleme de somn sau regresii (enurezis, limbaj infantil), când evită contactul cu ceilalți, când devine adultizat sau își exprimă idei de autoînvinovățire. Terapeutul nu e acolo doar „când e grav”. E acolo pentru a însoți, a traduce și a valida ce adultul nu știe sau nu poate spune.

Nu există frază perfectă. Nu există un moment ideal. Dar există nevoia copilului de adevăr. Un adevăr spus cu blândețe, cu grijă, cu ochii în ochii lui, poate deveni ancoră de siguranță în haosul unei copilării fragilizate. Când copilul știe că nu e vinovat, că nu e singur, că există speranță, el începe să se vindece. Și poate, într-o zi, va rupe lanțul. Va alege alt drum. Va deveni un adult care nu se va teme să vorbească. Pentru că, odată, cineva a avut curajul să-i spună adevărul cu iubire.

Surse:

• Claudia Black – It Will Never Happen to Me

• Sharon Wegscheider-Cruse – Another Chance: Hope and Health for the Alcoholic Family

• Claire D. Advokat, Joseph Comaty, Robert M. Julien – Julien’s Primer of Drug Action

• Nancy M. Petry – Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond

• Substance Abuse and Mental Health Services Administration (SAMHSA) – Helping Children and Adolescents Cope with Violence and Disasters

• Daniel L. Yalisove – Substance Abuse: Information for School Counselors, Social Workers, Therapists, and Counselors

• Erich Goode – Drugs in American Society

• Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction