Sunt momente în care nu ne mai dorim liniște. Când tăcerea doare. Când spațiul gol din cameră devine prea încărcat. Când stăm cu noi înșine și parcă ceva apasă, apasă, apasă. În astfel de momente, mâna se mișcă aproape automat. Deschide telefonul. Derulează. Fără scop. Fără dorință autentică. Doar ca să nu mai simtă. Doar ca să nu mai fie acolo – în acel spațiu unde durerea încă respiră.

Pentru mulți oameni, telefonul nu este doar un instrument de comunicare. Este un refugiu. O ușă de scăpare. Un adăpost din calea emoțiilor nedorite. Nu e despre distracție. Nu e despre socializare. Este despre evitare. Evitarea acelui gol care stă la pândă în tăcere. Evitarea amintirilor, a suferinței, a gândurilor tulburătoare. Evitarea propriei istorii.

Aceasta este una dintre cele mai subtile, dar profunde forme de traumă nerezolvată. Nu se manifestă prin crize, ci prin scrolling compulsiv. Prin incapacitatea de a sta singur fără telefon. Prin nevoia constantă de zgomot, de stimuli, de mișcare, de conversații superficiale. Prin fuga de orice contact interior profund. Pentru că acolo, în adâncul nostru, ceva rămâne încă nevindecat.

Psihologic vorbind, trauma nu este doar ceea ce s-a întâmplat. Este ceea ce nu a fost procesat, integrat, eliberat. Este ceea ce a rămas blocat în corp, în sistemul nervos, în amigdala care reacționează și astăzi ca și cum pericolul ar fi încă prezent. Este acel nod în stomac care apare din senin. Acea agitație pe care nu o putem explica. Acea senzație de „nu pot să stau cu mine”.

Telefonul devine, în acest context, un mecanism de reglare emoțională. Ne calmează. Ne distrage. Ne amână întâlnirea cu rana. Dar, în același timp, ne împiedică să ne vindecăm. Pentru că vindecarea presupune prezență. Contact. Răbdare. Stare. Iar telefonul ne scoate din toate acestea. Ne oferă iluzia controlului, dar ne fură contactul cu noi înșine.

Hiperconectarea digitală este, de multe ori, un simptom al deconectării emoționale. Nu ne simțim conectați cu propriile trăiri, așa că ne conectăm în exces cu exteriorul. Căutăm reacții, mesaje, notificări. Nu pentru că avem nevoie de ele cu adevărat, ci pentru că ne simțim mai puțin singuri în prezența altora, chiar și virtual. E o formă de atașament anxios proiectat asupra rețelei.

În realitate, scrolling-ul excesiv este o formă de disociere modernă. Așa cum copilul care a fost rănit învață să se rupă de corp pentru a nu simți, adultul de azi se rupe de emoție prin telefon. Nu mai avem capacitatea de a sta în durere, pentru că nu am învățat niciodată că durerea poate fi dusă, simțită, eliberată. Am învățat doar să fugim. Să ocolim. Să o acoperim cu zgomot.

Și totuși, undeva în adâncul nostru, rămâne o sete uriașă de vindecare. O parte din noi tânjește să fie văzută. Ascultată. Cuprinsă. Dar cum să ne vedem, dacă fugim în ecrane? Cum să ne ascultăm, dacă suntem mereu distrași? Cum să ne cuprindem rănile, dacă refuzăm să le simțim?

Răspunsul nu este să aruncăm telefoanele. Nu este să ne rușinăm pentru acest comportament. Răspunsul este să începem să observăm. Să devenim conștienți de momentele în care folosim telefonul nu pentru conexiune, ci pentru evitarea unui disconfort intern. Să ne întrebăm: „Ce fug eu să nu simt acum?” „Ce ar fi dacă aș închide ecranul și aș rămâne cu mine, chiar și pentru 30 de secunde?”

Este greu. Dar exact în acele momente începe transformarea. Începem să ne reîmprietenim cu liniștea. Cu prezența. Cu respirația. Cu corpul nostru. Cu emoția noastră. Începem să facem loc durerii, nu ca să o suferim din nou, ci ca să o elibereze. Pentru că orice traumă care este conținută conștient se poate vindeca. Dar pentru asta, trebuie să fim acolo. Nu pe alt ecran.

Telefonul nu este dușmanul. Este simptomul. Este expresia unei epoci care se teme de profunzime, de lentoare, de intimitate. Este unealta prin care ne putem pierde sau regăsi, în funcție de cum îl folosim. Putem fugi în el. Sau putem învăța să-l lăsăm jos și să ne întoarcem în corp, în inimă, în prezent.

Adevărata vindecare începe atunci când avem curajul să stăm cu ce e viu în noi, oricât de inconfortabil ar fi. Nu trebuie să rezolvăm totul. Doar să stăm. Să respirăm. Să simțim. Fără muzică. Fără notificări. Fără distragere. Doar cu noi. Pentru că acolo, sub tot zgomotul, suntem întregi deja.

Surse:

Alexander, B. K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

Lopez-Fernandez, O. (Ed.) (2017). Internet and Mobile Phone Addiction. Frontiers in Psychology.

Saraswati, L. A. (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. New York University Press.

C. G. Prado (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

Close Scheinbaum, A. (Ed.) (2017). The Darker Side of Social Media. Routledge.

Johnson, N. F. (2009). The Multiplicities of Internet Addiction: The Misrecognition of Leisure and Learning. Routledge.

Price, C. (2018). How to Break Up With Your Phone. Ten Speed Press.

Brooks, M. & Lasser, J. (2018). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Oxford University Press.

Campbell, R., Martin, C. R., Fabos, B., & Harmsen, S. (2020). Media Essentials: A Brief Introduction. Bedford/St. Martin’s.