Când un copil trăiește într-o casă în care dependența de jocuri de noroc este prezentă, întreaga sa lume internă este marcată de haos, nesiguranță și teamă difuză. Nimeni nu îi explică ce se întâmplă, dar el simte totul. Nu în cuvinte, ci în corp, în inima care bate mai repede, în stomacul încordat când ușa se deschide, în plânsul mamei ascuns în pernă, în tăcerile apăsătoare sau în crizele violente care apar după pierderi. Copilul nu are limbajul adultului, dar are o intuiție crudă care îi spune că nu este în siguranță, că nu are loc pentru el, că trebuie să fie atent la toane, la bani, la pericol. Și astfel, crește în hipervigilență, cu nervul vag tensionat, cu creierul într-o alertă continuă, încercând să gestioneze un climat emoțional care îl depășește.

Părintele care joacă nu este doar absent emoțional. Este imprevizibil, oscilând între promisiuni și minciuni, între speranțe și prăbușiri. Copilul învață că nu se poate baza pe nimeni, că iubirea vine și pleacă, că stabilitatea este un vis. Uneori, părintele joacă salariul. Alteori, se împrumută și se ascunde. Poate promite că s-a oprit, dar revine iar. Poate jura că își iubește familia, dar îi trădează în fiecare seară în care dispare într-o sală de jocuri. Pentru copil, toate aceste comportamente înseamnă un singur lucru: el nu este suficient. Dacă ar fi fost mai cuminte, poate părintele n-ar fi plecat. Dacă n-ar fi cerut bani pentru excursie, poate nu s-ar fi enervat. Dacă ar fi învățat mai bine, poate l-ar fi văzut.

Aceste credințe toxice devin parte din identitatea copilului. Se transformă în rușine existențială: ideea profundă că este defect, că nu merită iubire, că este responsabil pentru durerea celorlalți. Psihologia dezvoltării arată clar că atunci când părintele este inconstant sau haotic, copilul dezvoltă un stil de atașament dezorganizat – o combinație între dorință de apropiere și frică de respingere. Mai târziu, acești copii devin adulți care nu știu să iubească fără teamă, care se simt vinovați când sunt fericiți și care rămân loiali până la autodistrugere. Pentru că au învățat că iubirea vine la pachet cu durerea și că dacă pleci, devii vinovat.

În familiile cu dependență, apare adesea parentificarea – copilul devine adult prea devreme. Are grijă de frați, își consolează mama, minte pentru tatăl său, ascunde adevărul la școală. Devine un mic adult cu suflet rupt. Nu mai are voie să fie copil, să greșească, să aibă nevoi. Devine cel care salvează, cel care ține familia pe linia de plutire. În adâncul său, crede că dacă va face totul bine, totul se va schimba. Dar nimic nu se schimbă. Și el rămâne cu o oboseală cronică a sufletului, cu frica de a nu fi suficient, cu nevoia disperată de control. Aceste răni nu trec odată cu timpul. Ele rămân în sistemul nervos, în inconștient, în alegerile de viață. Se reactivează în relații, în muncă, în propria parentalitate.

Un copil crescut într-un mediu dominat de jocurile de noroc va fi adesea hipersensibil la pierdere, la promisiuni nerespectate, la minciuni. Are un radar interior care detectează nesiguranța, dar nu știe cum să reacționeze altfel decât fugind sau adaptându-se excesiv. În multe cazuri, acești copii devin codependenți: se leagă de oameni instabili, devin terapeuții lor, se pierd în salvarea celorlalți. Pentru că au învățat că valoarea lor stă în ce oferă, nu în ce sunt. Alții devin la rândul lor dependenți – de joc, de muncă, de alcool, de relații toxice – pentru că nu au învățat niciodată cum arată siguranța interioară. Creierul lor funcționează în moduri diferite. Au niveluri crescute de cortizol, dificultăți de reglare emoțională, impulsivitate sau depresie. Nu pentru că sunt slabi, ci pentru că au fost formați într-un mediu disfuncțional.

Școala nu știe ce să facă cu ei. Sistemul îi etichetează: agitați, obraznici, retrași, triști. Dar nimeni nu întreabă ce se întâmplă acasă. Nimeni nu întreabă câte nopți au adormit plângând, câte promisiuni au fost încălcate, câte dăți au ascuns lacrimile părinților. Trauma lor este invizibilă, dar profundă. Nu are cicatrici pe piele, dar le afectează tot sistemul de relaționare. Când cresc, nu știu ce e iubirea sănătoasă. Nu știu cum arată o casă liniștită. Li se pare suspect să fie bine. Și uneori, fără să-și dea seama, își recreează același mediu, alegând parteneri indisponibili, joburi instabile, stiluri de viață riscante. Pentru că trauma nesesizată se repetă.

În terapie, acești oameni adesea nu știu ce să spună. Simt că ceva e „greșit” în ei, dar nu pot numi. Și când încep să povestească, cuvintele vin greu, dar ochii spun totul. Lacrimile, tensiunea corporală, pauzele lungi. „Tata juca, dar nu era un om rău.” „Mama suferea, dar nu pleca.” „Eu am încercat să fiu copilul perfect.” În spatele acestor cuvinte se află o durere veche, o nevoie neîmplinită de a fi văzuți, iubiți, protejați. Și încep încet, prin cuvinte, prin plâns, prin tăceri, să își recupereze copilul interior. Să învețe că nu au fost vinovați. Că nu era treaba lor să repare. Că meritau iubire fără condiții.

În spatele fiecărui adult care se luptă cu rușinea, cu sentimentul de inadecvare, cu frica de abandon, poate sta un copil care a crescut cu un părinte dependent. Un copil care a învățat prea devreme să se protejeze, să supraviețuiască, să mimeze normalitatea. Dar acel copil poate fi ascultat. Vindecarea vine prin adevăr, siguranță emoțională, relații reparatoare. Prin a-i spune: „Nu a fost vina ta. Ai fost un copil care a făcut tot ce a putut. Acum ești adult și poți învăța să trăiești altfel.”

A vorbi despre trauma copiilor crescuți în familii cu dependență nu este doar un act terapeutic, ci unul social. Pentru că aceste povești se repetă tăcut, din generație în generație. Vindecarea începe când un copil, devenit adult, rupe cercul. Când are curajul să nu mai ascundă. Când cere ajutor. Când spune adevărul. Și când învață că iubirea nu trebuie câștigată cu suferință. Ci se oferă. Se primește. Se merită.

Bibliografie :

1. Darbyshire, P., Oster, C., & Carrig, H. (2001). The experience of pervasive loss: Children and young people living in a family where parental gambling is a problem. Journal of Gambling Studies, 17(1), 23–45. https://doi.org/10.1023/A:1009460516337

2. Jacobs, D. F., et al. (1989). Children of problem gamblers: Are they at risk for substance abuse? Journal of Gambling Behavior, 5(4), 261–268.

3. Suomi, A., Lucas, N., Dowling, N., & Delfabbro, P. (2023). Gambling harm experienced by children exposed to parental gambling: An online survey of Australians. Journal of Gambling Studies, 40(1), 181–200.

4. Dowling, N. A., Jackson, A. C., et al. (2016). Problem gambling and intimate partner violence: A systematic review and meta-analysis. Trauma, Violence, & Abuse, 17(1), 43–61.

5. Fisher, S. (2000). Developing the DSM-IV criteria to identify adolescent problem gambling. Journal of Gambling Studies, 16(3), 253–273.

6. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2002). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 97(5), 487–499.

7. Rizeanu, S. (2012). Dependența de jocuri de noroc. Ghid de ajutor pentru jucătorii patologici de noroc și familiile acestora. Editura Universitară, București.

8. Rizeanu, S. & Săvoiu, G. (2012). Some Statistics of Gambling Activities. Romanian Statistical Review, Supplement 1/2012, pp. 282–290.

9. Fernández-Montalvo, J., & Echeburúa, E. (2004). Pathological gambling and personality disorders: An exploratory study. Journal of Personality Disorders, 18(5), 500–505.

10. Ibáñez, A., Blanco, C., Pérez de Castro, I., Fernández-Piqueras, J., & Sáiz-Ruiz, J. (2003). Genetics of pathological gambling. Journal of Gambling Studies, 19(1), 11–22.

11. Komoto, Y. (2014). Factors with suicide and bankruptcy in Japanese pathological gamblers. Abstract, March 2014, p. 178.

12. Lorains, F. K., Cowlishaw, S., & Thomas, S. A. (2011). Prevalence of comorbid disorders in problem and pathological gambling: Systematic review and meta-analysis. Addiction, 106(3), 490–498.

13. Gabor Maté (2008). In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. North Atlantic Books.

14. John Bowlby (1988). A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. Basic Books.

15. Janina Fisher (2021). Transforming the Living Legacy of Trauma: A Workbook for Survivors and Therapists. PESI Publishing.