Ai fost mereu omul cu energie. Omul care animă încăperile. Cel care vorbește repede, gândește repede, decide repede, se mișcă repede. Cel pe care toți îl voiau în preajmă pentru că era „mișto”, spontan, sigur pe el. Un lider, un creator, un vorbitor, un performer. Dar ai fost cu adevărat acel om? Sau era cocaina cea care susținea personajul? Când ai început să te simți gol fără ea? Când ai început să simți că fără ea nu ești suficient? Când a devenit tăcerea insuportabilă, gândul greu, respirația prea lentă, somnul o piedică? Când ai început să simți că tu, în forma ta naturală, nu mai ești interesant, nu mai ești „cool”? Când a devenit invincibilitatea o mască? Și mai ales: cine ești când nu mai ești invincibil?

Adicția de cocaină nu este doar o dependență de stimul. Este o dependență de imagine, o ancorare într-o versiune de sine care nu tolerează vulnerabilitatea. Cocaina oferă nu doar dopamină. Oferă un sentiment de forță, de putere, de viteză, de control. Îți dă o identitate. Una pe care ai construit-o poate de-a lungul anilor, în lipsa unei baze afective reale. Când copilul interior nu a fost văzut, validat, ținut, crescut cu blândețe, a trebuit să se reinventeze. Să creeze un personaj care să supraviețuiască. Să fie iubit. Să fie dorit. Să fie admirat. În acest context, cocaina a venit ca o extensie perfectă a acelui sine fals: un combustibil pentru un eu care nu avea voie să fie slab.

La început, nu ai simțit că minți. Te simțeai mai tu ca niciodată. Cocaina ți-a oferit iluzia autenticității, pentru că ți-a amplificat acele trăsături care păreau să fie cheia succesului: ambiția, carisma, curajul. Dar ce s-a întâmplat când te-ai trezit fără ea? Ce a rămas când euforia s-a dus? Când ți-ai privit chipul în oglindă și nu ai mai recunoscut cine e acolo? Când ai început să îți pierzi somnul, relațiile, demnitatea, banii, încrederea? Ai văzut ce rămâne când îți dai jos masca? Un om. Obosit. Confuz. Uneori furios. Alteori foarte trist. Dar mai ales: foarte singur.

Pentru mulți consumatori de cocaină, identitatea de sine este profund legată de performanță. Dacă nu pot performa, nu valorez. Dacă nu strălucesc, nu exist. Dacă nu atrag, nu sunt iubit. Acest mecanism este, în esență, o traumă de atașament. Copilul care a învățat că trebuie să fie „bun” ca să fie iubit va deveni adultul care trebuie să fie excepțional ca să merite iubirea. Și dacă acea iubire nu vine, va compensa cu substanța care îl face să creadă că este din nou în control. Doar că acest control este fragil. Și pe măsură ce toleranța crește, masca începe să crape. Și atunci se instalează o altă frică: frica de a fi descoperit. Că fără cocaină nu ești atât de deștept, nici atât de sigur pe tine, nici atât de viu. Frica de a fi văzut în starea ta reală – uman, vulnerabil, epuizat.

Această frică este, de fapt, un strigăt al copilului interior care întreabă: „Dacă nu mai sunt grozav, mai mă iubește cineva?” Terapia arată că cel mai greu lucru pentru un dependent de cocaină nu este să renunțe la consum, ci să renunțe la rolul pe care cocaina îl întreține. Rolul invincibilului. Al omului „fun”. Al bărbatului dorit. Al liderului impecabil. Al femeii seducătoare. Al prietenului cu soluții. În spatele acestor roluri se află o persoană care nu a știut niciodată cum e să fii iubit fără să faci ceva special. Fără să impresionezi. Fără să strălucești. Doar pentru că ești.

Când începi să renunți la cocaină, te trezești brusc față în față cu sinele dezbrăcat de mască. Nu mai ai energia artificială care te susținea. Nu mai ai filtrele prin care te simțeai atractiv. Nu mai ai scurtătura către euforie. Rămâne golul. Rămâne neliniștea. Rămâne întrebarea: „Cine sunt fără ea?” Și poate, pentru prima dată, te întâlnești cu rușinea. Cu frica. Cu confuzia. Cu furia neprocesată. Cu nevoia imensă de a fi ținut. Cu rana abandonului. Toate aceste emoții sunt acolo pentru că nu au fost niciodată simțite în siguranță. Și dacă acum nu fugi, ci rămâi, începe reconstrucția.

Reconstrucția sinelui real este o muncă sacră. Nu începe prin a deveni altcineva. Ci prin a accepta că ai fost cineva care a avut nevoie de mască ca să supraviețuiască. Prin a onora rolurile, dar a le lăsa să plece. Prin a respira prin rușine și a învăța că nu te definește. Prin a sta cu frica fără să o fugi. Prin a spune: „Nu știu cine sunt fără cocaină, dar vreau să aflu.” Asta este un act de curaj. Nu performanța era curajul tău. Nu energia era forța ta. Ci disponibilitatea de a sta cu tine, în starea crudă, necosmetizată, vulnerabilă, autentică. Asta e adevărata putere.

Și încet, foarte încet, începi să vezi cine ești. Un om care nu are toate răspunsurile, dar care întreabă. Un om care nu are întotdeauna chef, dar care rămâne. Un om care nu e mereu în centru, dar care observă. Un om care nu are nevoie să fie cool ca să fie valoros. Un om care învață să fie în tăcere fără să moară de neliniște. Un om care simte – și prin tristețe, și prin plăcere. Un om care respiră fără să fugă. Un om care își recuperează corpul. Un om care învață din nou să doarmă, să mănânce, să se bucure, să asculte. Un om care nu mai are nevoie de mască. Nu pentru că e perfect, ci pentru că a înțeles că nu trebuie să fie perfect ca să fie uman.

La un moment dat, cineva te întreabă cum ești. Și pentru prima dată, spui adevărul. Nu un adevăr de imagine. Nu o replică automată. Ci ceva din tine, real. Poate spui „obosit”. Sau „singur”. Sau „în proces”. Și nu mai simți nevoia să compensezi, să faci glume, să pari în control. Doar ești. Iar acel moment este mai valoros decât orice high. Pentru că este o întâlnire cu sinele. Cu cel pe care l-ai ascuns sub linii albe, zâmbete largi și bătăi de inimă grăbite. Cu cel pe care nu l-ai știut iubi până acum.

În fiecare zi în care nu mai folosești cocaină ca să fii „mai mult”, înveți să fii întreg. Nu e un proces rapid. Uneori, te trezești cu gândul că ai pierdut tot. Că nu mai ești nimeni fără energie. Că nu mai ești atractiv. Că nu mai ai farmec. Dar toate acestea sunt voci ale trecutului, nu adevărul. Și dacă le asculți, dar nu le crezi, dacă le onorezi dar nu le urmezi, atunci ai început să te naști din nou. Nu în euforie. Ci în contact. În simplitate. În sinceritate. În spațiul în care poți fi obosit și totuși valoros. Trist și totuși viu. Nesigur și totuși demn de iubire.

Cine ești fără masca invincibilului? Ești omul care învață să trăiască în adevăr. Ești copilul care a fost ignorat, dar care acum e văzut. Ești bărbatul care nu mai are nevoie să strălucească, pentru că și-a permis să se așeze. Ești femeia care nu mai vrea să cucerească, ci să fie. Ești ființa care se reîntoarce în corp, în respirație, în privire, în atingere. Ești cel care nu mai joacă un rol, ci își construiește o viață. Ești cel care spune: nu mai am nevoie să fiu extraordinar ca să fiu iubibil. Sunt. Și e destul.

Bibliografie

1. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction, North Atlantic Books, 2008

2. Janina Fisher – Healing the Fragmented Selves of Trauma Survivors: Overcoming Internal Self-Alienation, Routledge, 2017

3. Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2014

4. Tara Brach – Radical Acceptance: Embracing Your Life With the Heart of a Buddha, Bantam, 2003

5. Carl Jung – The Undiscovered Self, Princeton University Press, 1957

6. Kristin Neff – Self-Compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself, William Morrow, 2011

7. Peter Levine – In an Unspoken Voice: How the Body Releases Trauma and Restores Goodness, North Atlantic Books, 2010

8. Patrick Carnes – The Betrayal Bond: Breaking Free of Exploitive Relationships, Health Communications, 1997

9. Johann Hari – Chasing the Scream: The First and Last Days of the War on Drugs, Bloomsbury, 2015

10. Louise Stanger & David Mee-Lee – Addiction in the Family: Helping Families Navigate Challenges, Emotions, and Recovery, Hazelden, 2020

11. Sharon Wegscheider-Cruse – Another Chance: Hope and Health for the Alcoholic Family, Science and Behavior Books, 1989

12. Matei Georgescu – Psihologia dependenței – între simptom și simbol, Editura Trei, 2019