Există un tip de adicție care nu ruinează contul bancar, nu distruge dantura, nu îți provoacă halucinații și nici nu te duce într-un centru de reabilitare. Dar îți consumă treptat timpul, somnul, relațiile și contactul autentic cu tine însuți. Este dependența de muncă, o adicție social acceptată, chiar încurajată, mascată sub aplaudele performanței, ambalată în lozinci despre excelență și reușită, dar care, în realitate, ascunde goluri psihice uriașe și nevoi emoționale rămase nerezolvate. Conform lui Gabor Maté, „întrebarea nu este de ce adicția, ci de ce durerea” – iar în cazul muncii compulsive, această durere este fină, difuză, dar omniprezentă, ca un zgomot de fond în viața celui care nu se poate opri.

Pentru un dependent de muncă, pauza înseamnă vinovăție, vacanța înseamnă anxietate, iar lipsa unui proiect înseamnă prăbușirea în vidul propriei ființe. Nu știe cine este în absența unei sarcini. Își reglează stima de sine prin performanță, validarea prin productivitate și identitatea prin rolurile profesionale. Așa cum alcoolicul își umple paharul ca să își amorțească rușinea, muncitorul compulsiv își umple calendarul ca să nu simtă golul. Diferența e că în cazul primului lumea își face griji. În cazul celui de-al doilea, lumea îl aplaudă.

Dar ce doare în spatele acestui tipar? De cele mai multe ori, munca excesivă este un răspuns la o rădăcină timpurie de rușine. Copilul care a simțit că nu e „destul de bun” devine adultul care trăiește pentru a dovedi că merită iubirea prin rezultate. În familiile în care iubirea a fost condiționată de reușite, performanța devine supraviețuire. Când copilul primește afecțiune doar dacă ia note bune, e cuminte, ordonat și util, atunci învață că valoarea lui este echivalentă cu utilitatea lui. Mai târziu, va continua să se definească prin muncă, în speranța că într-o zi va veni și iubirea. Dar iubirea nu vine. Doar mai multă muncă.

Corpul plătește primul. Dependența de muncă este insidioasă pentru că nu vine cu simptome violente, ci cu somatizări lente, tăcute. Insomnii, epuizare cronică, dureri de cap, probleme digestive, tensiune în umeri și ceafă, dezechilibre hormonale, tulburări ale ciclului menstrual la femei, scăderea libidoului și, în cazuri severe, burnout sau colaps psihic. Dar chiar și atunci, dependentul de muncă nu se oprește. Pentru că a se opri înseamnă a simți, iar a simți înseamnă a atinge durerea veche, durerea aceea pe care nu a avut voie niciodată să o exprime.

Munca devine un refugiu din fața intimității. Mulți workaholici dezvoltă relații disfuncționale, în care se simt sufocați, criticați sau retrași. Nu pentru că nu sunt capabili de iubire, ci pentru că nu sunt obișnuiți să primească fără să dea ceva în schimb. Ei știu doar să ofere valoare. Nu știu să fie. Iar în cuplu, a fi este totul. A fi vulnerabil, disponibil, prezent. Munca este o formă de evitare sofisticată a contactului emoțional, o evitare camuflată sub noblețea „responsabilității”.

În terapia bazată pe compasiune și trauma recovery, observăm că workaholicul este adesea un copil interior flămând, care și-a pus costumul de adult eficient și s-a apucat să muncească până când va simți că merită. Dar acel sentiment nu vine niciodată, pentru că nu poate fi obținut prin fapte, ci doar prin vindecarea rădăcinii emoționale. Un dependent de muncă nu se teme de eșec, ci se teme de propria umanitate. Se teme că, dacă va lăsa jos toate măștile, va descoperi un gol sau o rușine.

Societatea îl idolatrizează. Trăim într-o cultură a „grind-ului”, în care lipsa de timp e un simbol de statut, iar oboseala este o medalie de onoare. Ne felicităm unii pe alții pentru cât de ocupați suntem, pentru nopțile nedormite și sacrificiile făcute „pentru carieră”. Dar în realitate, acest ritm este un mecanism colectiv de evitare. E mai ușor să te pierzi în taskuri decât să te întrebi de ce nu știi să te iubești.

În lucrările lui Alice Miller și John Bradshaw, regăsim ideea că munca compulsivă este un simptom al unei copilării în care identitatea a fost dictată de așteptări externe. Când nu ți s-a dat voie să fii doar „tu”, fără rezultate, atunci nu îți dai voie nici mai târziu să te oprești. Ai impresia că exiști doar cât timp produci. Aceasta este esența dependenței de muncă: nevoia de a dovedi continuu că ai valoare.

Partea cea mai subtilă este că mulți dintre cei care suferă de această adicție nu o recunosc. Ei nu se simt dependenți. Se simt utili. Se simt importanți. Se simt indispensabili. Nu realizează că, de fapt, au uitat cum este să trăiești din plin, să te bucuri fără scop, să fii prezent fără agendă. Au uitat cum este să-ți aparții.

În terapie, se lucrează adesea cu rescrierea convingerilor: „nu am valoare dacă nu muncesc”, „dacă mă opresc, dezamăgesc”, „nu sunt suficient așa cum sunt”. Se lucrează pe rușinea de a fi și pe vindecarea copilului interior care a învățat că trebuie să se sacrifice pentru a fi văzut. Se lucrează pe vocea interioară care biciuie, care spune: „mai trebuie”, „nu ai făcut destul”, „nu meriți odihna”.

Și mai ales, se lucrează cu frica de vid. Pentru că atunci când dependentul se oprește din muncă, primul lucru pe care îl simte nu este relaxarea, ci groaza. Groaza că nu mai are valoare. Groaza că se destramă. Groaza că fără muncă nu mai rămâne nimic. Dar în acest nimic începe vindecarea. Acolo, în tăcere, în non-facere, în timpul în care corpul respiră fără a fi folosit.

Munca este frumoasă când izvorăște din abundență, nu când e folosită pentru a umple lipsa. Când devine compulsivă, munca nu mai e expresie de sine, ci mecanism de apărare. Adevărata vindecare începe atunci când omul își permite să fie nu pentru că face, ci pentru că există.

Dacă te recunoști în acest text, întreabă-te blând: „Cine sunt eu când nu fac nimic?” Și dacă răspunsul doare, înseamnă că e timpul să te întorci la tine. Nu printr-un nou proiect. Ci printr-o pauză sacră, o clipă în care nu e nevoie să demonstrezi nimic, nimănui.

Bibliografie :

1. Maté, Gabor (2008). In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. North Atlantic Books.

2. Bradshaw, John (1990). Homecoming: Reclaiming and Championing Your Inner Child. Bantam Books.

3. Miller, Alice (1980). The Drama of the Gifted Child: The Search for the True Self. Basic Books.

4. Schaef, Anne Wilson (1987). When Society Becomes an Addict. HarperOne.

5. Robinson, Bryan E. (1998). Chained to the Desk: A Guidebook for Workaholics, Their Partners and Children, and the Clinicians Who Treat Them. New York University Press.

6. Young, Kimberly S. (1998). Caught in the Net: How to Recognize the Signs of Internet Addiction. Wiley.

7. Nakken, Craig (1988). The Addictive Personality: Understanding the Addictive Process and Compulsive Behavior. Hazelden Publishing.

8. Beattie, Melody (1987). Codependent No More: How to Stop Controlling Others and Start Caring for Yourself. Hazelden.

9. Kets de Vries, Manfred F.R. (2001). The Leadership Mystique: Leading Behavior in the Human Enterprise. Prentice Hall.

10. Fisher, Helen E. (2004). Why We Love: The Nature and Chemistry of Romantic Love. Henry Holt and Company