Iubirea ar trebui să fie un dans al libertății, al alegerii reciproce și al autenticității. Și totuși, pentru mulți dintre noi, iubirea s-a învățat în tăcerea unei case tensionate, în camere unde dragostea se confunda cu neliniștea, iar grija era însoțită de vină. Ne-am format convingerea că iubirea vine împreună cu sacrificiul, că trebuie să faci totul pentru celălalt, că, dacă cineva suferă, ai datoria să-l salvezi. Și astfel, am ajuns să confundăm iubirea cu salvarea.

În adâncul nostru, e încă acel copil care n-a fost văzut decât atunci când era cuminte, de ajutor, care a învățat că pentru a primi afecțiune trebuie să renunțe la sine. Acel copil a crescut într-un adult care se simte valoros doar atunci când e necesar, când e salvatorul, când se sacrifică pentru ceilalți. Codependența nu e doar o problemă de granițe slabe sau de alegere a partenerilor greșiți. Este o rană profundă de identitate.

Copilul care a fost neglijat emoțional învață să creadă că iubirea vine la pachet cu durerea. Și astfel, mai târziu, se simte atras de oameni care au nevoie să fie salvați, oameni cu probleme emoționale, dependențe sau indisponibilitate afectivă. Iubirea devine o luptă. Și în fiecare relație, inconștient, reconstituim drama copilăriei, sperând că de data aceasta vom reuși să fim iubiți pentru cine suntem. Dar nu suntem. Suntem doar folosiți, epuizați, răniți din nou.

Trauma copilăriei creează o percepție distorsionată asupra realității. Ce ni se pare normal e, de fapt, disfuncțional. Ce ni se pare iubire e, de fapt, control. A vrea să-l salvezi pe celălalt nu e iubire. E o formă subtilă de manipulare. Când iubim cu adevărat, îi permitem celuilalt să fie responsabil pentru propria viață. Iubirea nu spune „Fără mine, ești pierdut”. Iubirea spune „Eu sunt aici, dar nu pot trăi în locul tău”.

În spatele nevoii de salvare se ascunde o durere mult mai veche: nevoia noastră de a fi văzuți, acceptați, validați. Când eram mici, poate părinții noștri nu ne-au învățat cum să ne iubim. Poate am fost învățați să fim buni, dar nu să fim noi înșine. Poate ni s-a cerut să avem grijă de ceilalți, înainte să știm cine suntem. Și atunci, ne-am dezvoltat identitatea în funcție de ceilalți. Am devenit oglinda durerii lor. Iar mai târziu, în relații, atragem oameni care au nevoie de noi, tocmai pentru că asta știm să fim: indispensabili. Dar nu iubiți.

Salvarea creează iluzia intimității. Când celălalt suferă și tu îl alini, pare că e o conexiune profundă. Dar este una dezechilibrată. Când ne definim prin rolul de salvator, nu mai suntem în relație, ci într-o misiune. Și uităm de noi. Uităm că și noi avem nevoie să fim ținuți, văzuți, înțeleși.

Există răni sacre care se nasc atunci când iubirea este condiționată de rol. Când trebuie să te pierzi pe tine pentru a fi acceptat. Când devii indispensabil doar pentru că celălalt nu se poate susține singur. Și atunci, relația nu mai este un spațiu de expansiune, ci o temniță emoțională unde crezi că iubirea te va mântui, dar în realitate te topește în tăcere.

Cei care confundă iubirea cu salvarea trăiesc cu o vinovăție constantă. Dacă îl las, o să cadă. Dacă nu-l ajut, nu mă va mai iubi. Dacă pun granițe, înseamnă că sunt egoist. Dar granițele nu sunt egoism. Sunt iubire de sine. Sunt dovada că știi că ești o ființă separată, autonomă, cu propriile nevoi și limite.

Autonomia este esențială pentru iubirea reală. Nu poți iubi cu adevărat dintr-un loc de dizolvare de sine. Nu poți să te abandonezi pentru a fi iubit și apoi să speri că nu vei fi rănit. Relațiile în care salvarea este liantul sunt relații în care partenerii nu sunt egali. Sunt relații în care unul dă tot, iar celălalt ia. Iar cel care dă rămâne gol.

Ieșirea din acest tipar începe cu sinceritatea. Cu recunoașterea faptului că ai trăit prea mult timp în roluri care nu ți se potrivesc. Că ai confundat grija compulsivă cu iubirea matură. Că te-ai epuizat în încercarea de a salva oameni care nu voiau cu adevărat să se vindece. Că ai stat prea mult în relații dureroase din speranța că, dacă dai destul, vei fi iubit.

Și, dincolo de toată această durere, apare o revelație: nu trebuie să salvezi pe nimeni ca să meriți iubirea. Nu trebuie să te sacrifici. Nu trebuie să te anulezi. Nu trebuie să fii eroul nimănui. Ești deja suficient. Ești deja vrednic de iubire.

Iubirea reală este întâlnirea dintre doi oameni care se văd, se aud și se aleg. Nu pentru că au nevoie. Ci pentru că pot. Pentru că vor. Pentru că sunt întregi și liberi. Iar în această iubire, nu e nevoie de salvatori. E nevoie doar de sinceritate, prezență și respect.

Poate că marea eliberare a inimii începe atunci când spui: nu mă mai sacrific ca să fiu iubit. Mă iubesc suficient cât să nu mă mai pierd în încercarea de a fi totul pentru altcineva. Și poate că, în acel moment, vei întâlni o iubire care nu cere să fii salvator. Ci doar tu. Adevăratul tu.

Poate că ai trăit ani în șir crezând că iubirea trebuie câștigată, că trebuie să faci, să dăruiești, să înduri ca să fii ales. Poate ai obosit să porți măști, să salvezi, să speri că, dacă te anulezi suficient, vei fi iubit. Dar adevărul e că nu trebuie să mai salvezi pe nimeni. Nu ești aici să repari ce alții nu vor să vindece. Ești aici să te găsești pe tine. Să-ți aduci inima înapoi. Să te iubești atât de profund încât să nu te mai pierzi niciodată pentru altcineva. Iubirea adevărată nu te epuizează. Nu te cere gol. Nu vine cu lanțuri, vină sau datorii. Iubirea adevărată te vede. Te ține. Te onorează. Și, când vei ști cine ești dincolo de rolul de salvator, atunci vei putea trăi o iubire în care nu te mai pierzi — ci te regăsești. Complet. Adevărat. Liber.

 

Surse:

• Burney, R. (2011). Wounded Souls Dancing in the Light

• Mellody, P. (1989). Breaking Free

• Twerski, A. (1995). Life’s Too Short!

• Cannon, C. (1991). Imperfect într-o familie perfectă

• Walter, P. F. (2015). The Ego Matter

• Aon, P. (2011). Sacred Wounds

• Ascher, M. & Levounis, P. (2015). Behavioral Addictions