În inima multor comportamente adictive nu se află neapărat dorința de plăcere, ci o dorință disperată de a nu fi lăsat singur. La rădăcina dependenței – fie că este vorba de pornografie, sex, iubire, substanțe sau chiar relații toxice – regăsim o anxietate de abandon profundă și o nevoie aproape patologică de validare. Aceste două forțe emoționale lucrează împreună, într-un mod subtil dar devastator, menținând persoana captivă într-un ciclu repetitiv de căutare, evadare, autodevalorizare și recădere.

Anxietatea de abandon se formează timpuriu, în copilărie, atunci când figurile de atașament – părinți sau îngrijitori – au fost inconsistente, nepredictibile sau complet absente emoțional. Copilul învață că iubirea este condiționată, că trebuie să facă ceva pentru a fi văzut, că nu este suficient doar să fie. Din această lipsă de siguranță emoțională, se naște o hiper-vigilență în relații, o frică constantă de respingere, o tendință de a citi fiecare semnal ca pe o posibilă retragere afectivă. Această frică devine foame, iar foamea devine dependență.

În paralel, se dezvoltă o nevoie de validare care nu este una firească – așa cum avem cu toții –, ci una compulsivă, urgentă, uneori auto-anulantă. Persoana dependentă ajunge să caute oglindirea valorii sale exclusiv în ochii celorlalți. Ea are nevoie ca altcineva să-i confirme în permanență că este vrednică de iubire, că există, că merită să fie văzută. Când această confirmare lipsește – chiar și pentru scurt timp –, durerea este uriașă, iar comportamentele compensatorii intră imediat în funcțiune: sex compulsiv, vizionare de pornografie, mesaje obsesive, fantezii de salvare, idealizarea unui partener inaccesibil.

Aceste două răni – frica de abandon și setea de validare – creează o dinamică emoțională distructivă. Persoana nu mai caută plăcerea, ci anestezierea fricii. Nu mai caută iubirea, ci evitarea singurătății. Nu mai trăiește relațiile ca pe ceva reciproc, ci ca pe spații în care trebuie să lupte pentru a nu fi părăsită. Iar când această luptă devine prea dureroasă, apare retragerea în adicție: acolo nu există riscuri, nu există abandon, nu există tăceri periculoase.

Neurobiologic, această stare de hiperactivare emoțională este resimțită ca durere reală – cortexul cingulat anterior procesează respingerea socială în mod similar cu durerea fizică. Astfel, pentru creierul unei persoane cu anxietate de abandon, o simplă întârziere a unui mesaj, o privire indiferentă sau o respingere subtilă activează sistemul de alarmă și declanșează nevoia urgentă de calmare. Calmarea nu vine însă prin conectare autentică, ci prin comportamente automate care promit alinare dar aduc și mai multă rușine.

În timp, aceste comportamente devin condiționate: creierul învață că atunci când mă simt nesigur, trebuie să fug. Și unde fug? În locuri cunoscute: în fantezie, în sex rapid, în pornografie, în consum. Acestea sunt spații fără judecată, unde nu trebuie să fii tu, ci doar să „faci ceva” ca să uiți de durerea de a fi tu.

Psihologic, adicția devine astfel o rană care sângerează în tăcere. Un adult care pare obsedat de sex este, adesea, un copil care nu a fost ținut în brațe. Un adult care caută compulsiv atenția este un copil care a fost ignorat emoțional. Un adult care caută validare este un suflet care nu a învățat niciodată să se vadă singur.

În terapie, vindecarea nu se face prin eliminarea comportamentului, ci prin întoarcerea la rănile originare. Este nevoie ca persoana să conștientizeze cum și unde a învățat să creadă că nu merită iubire, să învețe să stea cu durerea abandonului și să descopere că poate exista iubire care nu fuge, iubire care nu cere performanță, iubire care doar este.

Procesul de vindecare implică dezactivarea fricii de abandon prin construirea unui spațiu intern sigur și a unor relații stabile, predictibile, blânde. Iar nevoia de validare nu este negată, ci tradusă: în loc să aștepți ca ceilalți să-ți spună că exiști, înveți să te vezi, să te susții, să te iubești fără condiții.

Anxietatea de abandon și nevoia de validare nu sunt rușinoase. Sunt urmele unor istorii emoționale reale, în care iubirea a fost oferită intermitent, sub formă de răsplată sau manipulare. Dar tocmai pentru că au fost învățate, ele pot fi și dezvățate. Pot fi înlocuite cu prezență, conștiență, iubire matură și răbdare.

Pentru că în spatele fiecărei adicții se află o întrebare nerostită: Mă mai vezi? Mai sunt aici? Mă mai iubește cineva?
Iar răspunsul adevărat nu vine de la ceilalți. Răspunsul vine atunci când înveți, pas cu pas, să te privești în oglindă și să spui cu blândețe: Da. Eu sunt aici pentru mine. Și nu mă mai părăsesc niciodată.

Surse:

• Brandenburg, Brian. Power Over Pornography. Independently Published, 2013.

• Brassart, Scott. Sex and Porn Addiction: Healing and Recovery. CreateSpace, 2015.

• Collins, George N. Breaking the Cycle: Free Yourself from Sex Addiction, Porn Obsession, and Shame. Simon & Schuster, 2012.

• Fisher, Janina. Healing the Fragmented Selves of Trauma Survivors: Overcoming Internal Self-Alienation. Routledge, 2017.

• Griffin-Shelley, Eric. Sex and Love: Addiction, Treatment, and Recovery. Greenwood Publishing Group, 1997.

• Maté, Gabor. In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. Knopf Canada, 2008.

• Peplinski, Matt. Sex Addiction Cure: How to Overcome Porn Addiction and Sexual Compulsion. Kindle Edition.

• Wilson, Gary. Your Brain on Porn: Internet Pornography and the Emerging Science of Addiction. Commonwealth Publishing, 2014.