Una dintre cele mai greu de înțeles realități pentru familii, dar și pentru persoanele aflate în dependență, este că: dependentul continuă să joace, deși nu mai simte plăcere. Din exterior, acest paradox pare ilogic. De ce ar repeta cineva un comportament care nu mai aduce bucurie, satisfacție sau câștig real? Din perspectivă neuropsihologică, răspunsul este: pentru că dependența nu mai este despre plăcere, ci despre supraviețuire emoțională.

Creierul uman este construit să caute recompensă. Sistemul de recompensă, mediat în principal de dopamină, are rolul de a ne orienta către experiențe care susțin viața: hrană, siguranță, atașament, sens. În stadiile inițiale ale jocului, acest sistem funcționează aparent „normal”. Apare entuziasmul, excitația, speranța. Jocul produce o activare intensă, trăită subiectiv ca plăcere.

Însă dopamina nu este hormonul fericirii, așa cum este adesea prezentată în discursul popular. Din perspectivă științifică, dopamina este implicată în anticipare, motivație și învățare. Ea semnalează creierului că „ceva important ar putea urma”. Tocmai acest mecanism este exploatat de jocurile de noroc, prin imprevizibilitate și recompensă variabilă. Creierul nu știe când va câștiga, iar această incertitudine menține sistemul dopaminergic într-o stare de hiperactivare.

Problema apare atunci când această activare devine cronică. Expunerea repetată la stimularea intensă a sistemului de recompensă produce, în timp, un fenomen de adaptare neurobiologică. Creierul începe să își reducă sensibilitatea la dopamină. Receptorii devin mai puțin responsivi, iar nivelul de activare necesar pentru a simți ceva crește progresiv. Este mecanismul clasic al toleranței.

În acest punct, lucrurile se inversează. Jocul nu mai aduce plăcere, ci doar alinare temporară de la o stare internă extrem de neplăcută. Mulți dependenți descriu că nu mai joacă pentru bucurie, ci pentru a scăpa de tensiune, neliniște, iritabilitate sau gol interior. Din perspectivă clinică se observă o trecere clară de la a juca pentru a câștiga la a juca pentru a nu simți.

Această stare poartă un nume precis în neuropsihologie: anhedonie. Anhedonia reprezintă incapacitatea de a mai simți plăcere în activități care anterior erau satisfăcătoare. În dependența de jocuri de noroc, anhedonia nu se limitează la joc. Ea se extinde în viața cotidiană. Mâncarea nu mai are gust, relațiile nu mai aduc bucurie, reușitele nu mai sunt trăite ca împlinire. Creierul, suprastimulat artificial, nu mai răspunde la recompensele naturale.

În acest context, jocul devine singurul comportament care mai produce o formă de activare. Nu o activare plăcută, ci una suficientă pentru a amorți golul. De aceea, dependentul continuă chiar și atunci când pierde constant. Pierderea nu oprește comportamentul, pentru că scopul nu mai este câștigul, ci menținerea unui nivel minim de activare internă.

Un rol esențial îl joacă și cortexul prefrontal, zona creierului responsabilă de control, planificare și evaluarea consecințelor. În dependență, această zonă este funcțional inhibată de activarea excesivă a sistemului de recompensă și de stresul asociat. Nu este vorba de o lipsă de inteligență sau de rațiune, ci de o imposibilitate temporară de a accesa aceste funcții în momentele de craving intens.

Cercetările coordonate de Nora Volkow arată că, în dependențe, apare o dublă problemă: pe de o parte, sistemul de recompensă este hipoactiv pentru stimulii normali, iar pe de altă parte, sistemele de stres și disconfort emoțional sunt hiperactive. Rezultatul este un creier prins între lipsa plăcerii și excesul de suferință. Jocul devine tentativa disperată de a regla acest dezechilibru.

Un alt aspect esențial este condiționarea. De-a lungul timpului, creierul învață să asocieze anumite stări interne sau stimuli externi cu jocul. Plictiseala, anxietatea, singurătatea sau rușinea devin declanșatori automați. În aceste momente, dorința de a juca nu este o alegere conștientă, ci un răspuns condiționat. Creierul „știe” că jocul a oferit cândva alinare și încearcă să repete soluția, chiar dacă aceasta nu mai funcționează.

Pentru familie, acest mecanism este extrem de frustrant. Se creează impresia că dependentul „nu mai vrea să se bucure de nimic”, că respinge tot ce i se oferă. În realitate, capacitatea de a simți bucurie este temporar afectată la nivel neurobiologic. Nu este o decizie, ci o consecință a adaptărilor cerebrale produse de dependență.

Vestea bună este că acest proces nu este ireversibil. Creierul este plastic. Însă recuperarea plăcerii nu este rapidă. După oprirea jocului, poate urma o perioadă de „platitudine emoțională”, în care persoana se simte goală, lipsită de motivație, chiar deprimată. Aceasta nu este o dovadă că schimbarea nu funcționează, ci un semn că sistemul de recompensă se recalibrează.

În timp, prin abstinență, terapie și reconstruirea unor surse reale de sens și siguranță, sensibilitatea la plăcere poate reveni. Dar nu sub forma intensității artificiale oferite de joc, ci ca o plăcere mai calmă, mai stabilă, mai umană. Tocmai această diferență este dificil de tolerat pentru un creier obișnuit cu suprastimularea.

Înțelegerea faptului că dependentul nu mai simte plăcere schimbă fundamental perspectiva morală asupra dependenței. Nu mai vorbim despre „de ce nu se oprește”, ci despre „ce încearcă să regleze”. Această schimbare de paradigmă este esențială atât pentru intervenția terapeutică, cât și pentru vindecarea relațiilor din jurul dependenței.

Bibliografie

1. Clark, L. (2010). Decision-making during gambling: An integration of cognitive and psychobiological approaches. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 365(1538), 319–330. https://doi.org/10.1098/rstb.2009.0147
2. Everitt, B. J., & Robbins, T. W. (2016). Drug addiction: Updating actions to habits to compulsions ten years on. Annual Review of Psychology, 67, 23–50. https://doi.org/10.1146/annurev-psych-122414-033457
3. Grant, J. E., Potenza, M. N., Weinstein, A., & Gorelick, D. A. (2010). Introduction to behavioral addictions. American Journal of Drug and Alcohol Abuse, 36(5), 233–241. https://doi.org/10.3109/00952990.2010.491884
4. Griffiths, M. D. (1990). The cognitive psychology of gambling. Journal of Gambling Studies, 6(1), 31–42. https://doi.org/10.1007/BF01015747
5. Koob, G. F., & Le Moal, M. (2008). Addiction and the brain antireward system. Annual Review of Psychology, 59, 29–53. https://doi.org/10.1146/annurev.psych.59.103006.093548
6. Pavlov, I. P. (1927). Conditioned reflexes: An investigation of the physiological activity of the cerebral cortex. Oxford University Press.
7. Potenza, M. N. (2008). The neurobiology of pathological gambling and drug addiction: An overview and new findings. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 363(1507), 3181–3189. https://doi.org/10.1098/rstb.2008.0100
8. Schüll, N. D. (2012). Addiction by design: Machine gambling in Las Vegas. Princeton University Press.
9. Volkow, N. D., Koob, G. F., & McLellan, A. T. (2016). Neurobiologic advances from the brain disease model of addiction. New England Journal of Medicine, 374(4), 363–371. https://doi.org/10.1056/NEJMra1511480
10. Wise, R. A., & Koob, G. F. (2014). The development and maintenance of drug addiction. Neuropsychopharmacology, 39(2), 254–262. https://doi.org/10.1038/npp.2013.261