Dependența de jocuri de noroc nu este o problemă de voință și nici un eșec moral. Din perspectivă psihologică și neurobiologică, ea reprezintă rezultatul unui proces de învățare profund, care modifică modul în care creierul anticipează recompensa, gestionează emoțiile și ia decizii. În acest sens, jocurile de noroc acționează direct asupra acelorași circuite neuronale implicate în dependențele de substanțe, chiar dacă nu există o substanță chimică ingerată din exterior.

În creierul uman există un sistem specializat pentru recompensă și motivație, al cărui rol este să ne ajute să supraviețuim: să căutăm hrană, siguranță, contact uman. Acest sistem funcționează prin intermediul dopaminei, un neurotransmițător implicat nu atât în plăcere, cât în anticiparea plăcerii. Ceea ce este esențial de înțeles este că dopamina nu se secretă predominant atunci când recompensa apare, ci atunci când creierul crede că urmează să apară.

Jocurile de noroc exploatează exact acest mecanism. Atunci când o persoană joacă, creierul nu reacționează în primul rând la câștig, ci la posibilitatea câștigului. Fiecare rotire a rolelor, fiecare carte întoarsă, fiecare „aproape câștig” activează intens sistemul dopaminergic. Din perspectivă clinică se observă că această activare este adesea mai puternică decât în cazul recompenselor reale și previzibile.

Un element-cheie este imprevizibilitatea. Creierul uman reacționează mult mai intens la recompensele variabile decât la cele sigure. Atunci când nu știe dacă va câștiga sau va pierde, sistemul de recompensă rămâne într-o stare de alertă continuă. Acest tip de stimulare produce o învățare extrem de rezistentă la dispariție. Chiar și după pierderi repetate, creierul continuă să „spere”, pentru că a învățat că recompensa apare aleatoriu.

În timp, apar modificări funcționale importante. Zonele implicate în controlul impulsurilor, planificare și evaluarea consecințelor – în special cortexul prefrontal – își diminuează influența în fața sistemului de recompensă hiperactivat. Nu pentru că sunt „defecte”, ci pentru că sunt constant depășite de intensitatea semnalului dopaminergic. Astfel, persoana ajunge să joace chiar și atunci când știe, la nivel rațional, că va pierde.

Un fenomen frecvent întâlnit este ceea ce clinicienii numesc sensibilizare. Cu cât comportamentul de joc este repetat, cu atât creierul devine mai reactiv la stimuli asociați jocului: sunete, imagini, locații, aplicații. Acestea pot declanșa dorința de a juca chiar și după perioade de abstinență. Nu este vorba de lipsă de motivație pentru schimbare, ci de un creier care a învățat să reacționeze automat.

În acest punct, jocurile de noroc nu mai sunt legate de plăcere. Mulți dependenți descriu că nu mai simt bucurie, ci doar tensiune și o nevoie imperioasă de a continua. Jocul devine o modalitate de a scăpa de o stare internă neplăcută: neliniște, gol emoțional, iritabilitate. Din perspectivă neurobiologică, creierul încearcă să restabilească o stare de echilibru pe care nu mai știe să o obțină altfel.

Un alt aspect important este legătura dintre dependență și stres. Expunerea prelungită la stres emoțional – conflicte, rușine, frică, instabilitate – sensibilizează și mai mult sistemul de recompensă. În acest context, jocul devine o formă de auto-reglare, chiar dacă una profund distructivă. Creierul „învață” că jocul oferă, temporar, o pauză de la durere.

Cercetările conduse de Nora Volkow, una dintre cele mai importante voci în neurobiologia dependenței, arată că în dependențele comportamentale apar aceleași tipare de activare și inhibiție neuronală ca în dependențele de substanțe. Cu alte cuvinte, diferența nu este în creier, ci doar în obiectul dependenței.

Înțelegerea acestor mecanisme schimbă radical modul în care ar trebui privită dependența de jocuri de noroc. Nu este vorba despre „nu vrea”, ci despre „nu mai poate” în condițiile actuale ale funcționării creierului. Voința, în acest context, nu este absentă, ci insuficientă pentru a contracara un sistem neurobiologic antrenat ani de zile.

Vestea bună este că creierul este plastic. Așa cum a învățat dependența, poate învăța și alte forme de reglare. Însă acest proces necesită timp, intervenție psihologică adecvată și, adesea, restructurarea întregului context de viață. Recuperarea nu înseamnă doar oprirea jocului, ci reconstrucția modului în care creierul găsește siguranță, sens și recompensă.

Pentru familii, această perspectivă este esențială. Ea mută accentul de pe vină pe înțelegere și de pe pedeapsă pe intervenție reală. Pentru persoana dependentă, înseamnă ieșirea din rușine și intrarea într-un proces de vindecare bazat pe știință, nu pe judecată.

Bibliografie

1. Clark, L. (2010). Decision-making during gambling: An integration of cognitive and psychobiological approaches. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 365(1538), 319–330. https://doi.org/10.1098/rstb.2009.0147
2. Everitt, B. J., & Robbins, T. W. (2016). Drug addiction: Updating actions to habits to compulsions ten years on. Annual Review of Psychology, 67, 23–50. https://doi.org/10.1146/annurev-psych-122414-033457
3. Grant, J. E., Potenza, M. N., Weinstein, A., & Gorelick, D. A. (2010). Introduction to behavioral addictions. American Journal of Drug and Alcohol Abuse, 36(5), 233–241. https://doi.org/10.3109/00952990.2010.491884
4. Griffiths, M. D. (1990). The cognitive psychology of gambling. Journal of Gambling Studies, 6(1), 31–42. https://doi.org/10.1007/BF01015747
5. Kahneman, D., & Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decision under risk. Econometrica, 47(2), 263–291. https://doi.org/10.2307/1914185
6. Pavlov, I. P. (1927). Conditioned reflexes: An investigation of the physiological activity of the cerebral cortex. Oxford University Press.
7. Potenza, M. N. (2008). The neurobiology of pathological gambling and drug addiction: An overview and new findings. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 363(1507), 3181–3189. https://doi.org/10.1098/rstb.2008.0100
8. Schüll, N. D. (2012). Addiction by design: Machine gambling in Las Vegas. Princeton University Press.
9. Volkow, N. D., Koob, G. F., & McLellan, A. T. (2016). Neurobiologic advances from the brain disease model of addiction. New England Journal of Medicine, 374(4), 363–371. https://doi.org/10.1056/NEJMra1511480
10. Wise, R. A., & Koob, G. F. (2014). The development and maintenance of drug addiction. Neuropsychopharmacology, 39(2), 254–262. https://doi.org/10.1038/npp.2013.261