Există traume care nu au nevoie de violență explicită pentru a se instala. Unele se construiesc lent, zilnic, în tăcere, în spațiul dintre promisiuni și dezamăgiri, dintre speranță și rușine. Copiii care cresc într-o familie cu un părinte dependent – fie că vorbim despre jocuri de noroc, alcool, droguri sau alte comportamente adictive – nu sunt doar martori ai unei probleme. Ei sunt modelați de ea.
În acest context, copilul nu trăiește într-un mediu predictibil. Nu știe dacă părintele va fi prezent sau absent, calm sau iritabil, afectuos sau complet indisponibil emoțional. Sistemul nervos al copilului învață foarte devreme că lumea nu este sigură, că stabilitatea este temporară și că liniștea poate fi întreruptă oricând. Această stare de alertă devine, în timp, normalitate.
Din perspectivă clinică se observă o tendință clară: copilul începe să se adapteze nu pentru a crește, ci pentru a supraviețui. Își ajustează comportamentul în funcție de starea adultului dependent, învață să „citească atmosfera”, să anticipeze crizele, să evite conflictele. Astfel, copilăria nu mai este un spațiu al explorării, ci un exercițiu permanent de reglare a mediului.
Unul dintre cele mai frecvente mecanisme dezvoltate este hipervigilența emoțională. Copilul devine extrem de atent la micro-semnale: tonul vocii, pașii pe hol, ușa care se închide prea tare. Această hipervigilență, utilă în copilărie pentru a evita pericolul, devine în viața adultă o sursă de anxietate cronică. Adultul crescut într-o familie cu dependent trăiește adesea cu senzația că „urmează să se întâmple ceva rău”, chiar și atunci când viața este obiectiv stabilă.
Un alt efect profund este inversarea rolurilor. Mulți copii ajung să își asume responsabilități emoționale sau practice care nu le aparțin: au grijă de frați, de părintele non-dependent, de atmosfera din casă. Devin „copiii cuminți”, „maturii”, „cei care nu cer nimic”. Din exterior, par adaptați și responsabili. Din interior, însă, se formează o convingere dureroasă: valoarea mea depinde de cât de util sunt pentru ceilalți.
Acești copii învață foarte devreme să își suprime nevoile. Tristețea lor nu are loc. Furia este periculoasă. Bucuria este adesea urmată de vinovăție. În timp, apare ceea ce în psihologie numim anestezie emoțională: copilul nu mai știe ce simte, ci doar ce trebuie să facă pentru ca lucrurile să nu se destrame.
Relația cu adevărul este, de asemenea, profund afectată. În familiile cu dependent există adesea o regulă tacită: nu vorbim despre asta. Minciuna, secretul și negarea devin mecanisme de protecție. Copilul învață că realitatea nu trebuie numită, că ceea ce vede nu este ceea ce se spune. Acest lucru produce, pe termen lung, confuzie identitară și dificultăți majore în a avea încredere în propriile percepții.
La maturitate, aceste persoane pot avea relații complicate cu intimitatea. Pe de o parte, tânjesc după apropiere. Pe de altă parte, apropierea activează frica: dacă celălalt devine instabil? dacă trebuie să am din nou grijă de el? Nu este rar ca acești adulți să ajungă, inconștient, în relații cu parteneri indisponibili emoțional sau cu comportamente adictive, nu pentru că le doresc, ci pentru că sunt familiare.
Un alt traseu frecvent este perfecționismul rigid. Copilul care a trăit haos învață că doar controlul excesiv poate aduce siguranță. Devine adultul care „face totul bine”, care nu greșește, care nu cere ajutor. În spatele acestei imagini se află, însă, o teamă profundă de pierdere a controlului și o intoleranță crescută la eșec.
Este important de subliniat că nu toți copiii crescând într-o familie cu dependent vor dezvolta aceleași dificultăți. Factorii de protecție – un adult stabil, o relație sigură, accesul la sprijin emoțional – pot atenua impactul. Însă absența lor lasă urme care nu dispar de la sine odată cu vârsta.
Poate cea mai dureroasă consecință este legată de rușine. Copilul interiorizează problema familiei ca fiind ceva „greșit cu el”. Chiar și atunci când înțelege rațional că dependența părintelui nu este vina sa, corpul și emoțiile continuă să poarte această povară. Rușinea devine un filtru prin care se raportează la sine și la lume.
Vindecarea acestor traume nu presupune învinovățirea părinților, ci recunoașterea realității trăite. A înțelege ce s-a întâmplat este un act de claritate, nu de trădare. Pentru mulți adulți proveniți din astfel de familii, primul pas terapeutic este permisiunea de a spune: a fost greu pentru mine.
Copiii crescuți într-o familie cu dependent nu sunt „slabi” și nici „defecți”. Sunt, de cele mai multe ori, oameni extrem de sensibili, empatici, responsabili. Dar aceste calități au fost construite pe un teren fragil, prin adaptare la nesiguranță. Iar adevărata vindecare începe atunci când nu mai sunt nevoiți să trăiască în modul de supraviețuire.
Bibliografie
- Bowlby, J. (1988). A secure base: Parent-child attachment and healthy human development. Basic Books.
- Felitti, V. J., Anda, R. F., Nordenberg, D., Williamson, D. F., Spitz, A. M., Edwards, V., Koss, M. P., & Marks, J. S. (1998). Relationship of childhood abuse and household dysfunction to many of the leading causes of death in adults: The Adverse Childhood Experiences (ACE) study. American Journal of Preventive Medicine, 14(4), 245–258. https://doi.org/10.1016/S0749-3797(98)00017-8
- Grant, J. E., Potenza, M. N., Weinstein, A., & Gorelick, D. A. (2010). Introduction to behavioral addictions. American Journal of Drug and Alcohol Abuse, 36(5), 233–241. https://doi.org/10.3109/00952990.2010.491884
- Maté, G. (2018). In the realm of hungry ghosts: Close encounters with addiction. North Atlantic Books.
- Murray, L., Creswell, C., & Cooper, P. J. (2009). The development of anxiety disorders in childhood: An integrative review. Psychological Medicine, 39(9), 1413–1423. https://doi.org/10.1017/S0033291709005157
- Pavlov, I. P. (1927). Conditioned reflexes: An investigation of the physiological activity of the cerebral cortex. Oxford University Press.
- Schüll, N. D. (2012). Addiction by design: Machine gambling in Las Vegas. Princeton University Press.
- Siegel, D. J. (2012). The developing mind: How relationships and the brain interact to shape who we are (2nd ed.). Guilford Press.
- Van der Kolk, B. A. (2014). The body keeps the score: Brain, mind, and body in the healing of trauma. Viking.