Există un moment de dezamăgire în multe familii: dependentul a acceptat terapia, merge regulat, vorbește, pare uneori mai conștient, iar totuși schimbarea profundă nu apare. Jocul revine, evitările continuă, responsabilitatea rămâne fragilă. În acest punct, familia începe să se întrebe dacă terapia funcționează cu adevărat sau dacă „nu vrea suficient”.
Această întrebare pornește dintr-o așteptare greșită: ideea că vindecarea este un eveniment clar, rapid și vizibil. În realitate, în dependență, vindecarea nu arată ca un moment de revelație, ci ca un proces lung, adesea incomod, în care conștientizarea precede cu mult schimbarea de comportament.
Terapia nu „repară” dependentul. Ea creează un spațiu în care omul începe să înțeleagă ce i se întâmplă, să recunoască mecanismele care îl conduc și să vadă ce evită de fapt prin comportamentul de joc. Această etapă este esențială, dar este doar începutul. A ști nu înseamnă încă a putea.
În dependență există o ruptură majoră între intenție și comportament. Un om poate dori sincer să se oprească și, în același timp, să nu poată susține această dorință în viața de zi cu zi. Creierul dependent funcționează pe pilot automat în anumite momente, iar terapia nu dezactivează instantaneu acest mecanism. Ea îl face vizibil, nu îl anulează.
De aici apare confuzia familiei. În cabinet, dependentul vorbește despre responsabilitate, despre familie, despre pierderi. Acasă, însă, se lovește de aceleași tentații, de aceleași goluri, de aceleași obiceiuri și, uneori, de aceleași forme de protecție din partea celor dragi. Dacă mediul zilnic rămâne neschimbat, terapia nu are unde să se așeze.
Vindecarea nu se întâmplă într-o oră pe săptămână. Se întâmplă în restul timpului, în alegerile mici, repetate, în felul în care dependentul se raportează la bani, la limite, la frustrare și la consecințe. Terapia oferă harta. Viața oferă terenul. Fără teren, harta rămâne teorie.
Un alt motiv pentru care dependentul „nu pare vindecat” este confuzia dintre emoție și transformare. În terapie pot apărea lacrimi, rușine, regrete profunde. Pentru familie, aceste momente par dovada că schimbarea este iminentă. Emoția, însă, este volatilă. Fără structură, ea se stinge. Transformarea reală apare atunci când comportamentul se schimbă chiar și în absența emoției intense.
Mai există un aspect dificil de acceptat: dependența este o adaptare, nu doar un obicei prost. Este o soluție pe care psihicul a găsit-o pentru a gestiona stresul, golul, neputința sau lipsa de sens. Terapia ajută la identificarea acestor rădăcini, dar renunțarea la soluția veche lasă un spațiu gol. Dacă acest spațiu nu este umplut cu alternative reale – responsabilitate, rutină, limite, sens – jocul revine.
Familia contribuie enorm la acest proces, chiar și fără să își dea seama. Când așteaptă ca terapia să facă „toată treaba”, familia riscă să rămână neschimbată. Salvarea financiară, evitarea conflictelor, lipsa consecințelor reale transmit un mesaj diferit de cel lucrat în terapie. Mesajul implicit devine: „Poți vorbi despre schimbare, dar nu trebuie să o trăiești.”
De aceea, este esențial ca familia să înțeleagă că vindecarea nu înseamnă dispariția imediată a comportamentului, ci apariția treptată a unor capacități noi: toleranța la frustrare, asumarea pierderilor, capacitatea de a sta cu disconfortul fără a fugi. Aceste abilități nu se văd spectaculos, dar sunt adevăratele semne ale maturizării.
Când dependentul merge la terapie, dar nu „se vindecă” așa cum se așteaptă familia, nu înseamnă neapărat că terapia eșuează. De multe ori, înseamnă că procesul este încă în faza în care copilul interior a fost scos la lumină, dar adultul nu a fost încă construit. Această etapă este fragilă și necesită timp, consecvență și un mediu care să nu anuleze munca din cabinet.
Vindecarea dependenței nu este o linie dreaptă. Are reveniri, ezitări, momente de stagnare. Familia care înțelege acest lucru își ajustează așteptările și începe să privească procesul pe termen lung. Nu mai caută semne spectaculoase, ci schimbări mici și stabile.
În cele din urmă, întrebarea corectă nu este „De ce nu s-a vindecat?”, ci „Ce lipsește încă din viața lui pentru ca schimbarea să poată fi susținută?”. Răspunsul la această întrebare mută focusul de pe dezamăgire pe responsabilitate comună și transformă terapia dintr-o soluție magică într-un proces real, trăit zi de zi.
Bibliografie
- Bowlby, J. – Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment
- Browne, B. R. – The Gambling Addiction: Causes, Consequences, and Treatment
- Custer, R. L. – When Luck Runs Out: Help for Compulsive Gamblers and Their Families
- Dowling, N. A., Smith, D., & Thomas, T. – The Family Functioning of Individuals with Gambling Problems
- Grant, J. E., & Kim, S. W. – Behavioral and Substance Addictions: Clinical Implications
- Griffiths, M. D. – Gambling Addiction and Its Treatment Within a Public Health Framework
- Kerr, M. E., & Bowen, M. – Family Evaluation: An Approach Based on Bowen Theory
- Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M. C., & Tremblay, J. – Problem Gambling and Families: A Systematic Review
- Maté, G. – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction
- Orford, J. – Addiction Dilemmas: Family Experiences and Policy Implications
- Orford, J., Copello, A., Velleman, R., & Templeton, L. – Family Members Affected by a Close Relative’s Addiction
- Shaffer, H. J., & Korn, D. A. – Gambling and Related Mental Disorders: A Public Health Analysis
- Skinner, B. F. – Science and Human Behavior
- van der Kolk, B. A. – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma
- Velleman, R., & Templeton, L. – Understanding and Modifying the Impact of Addiction on Families
- Volberg, R. A., Gupta, R., Griffiths, M. D., Ólason, D. T., & Delfabbro, P. – An International Perspective on Youth Gambling Prevalence Studies
- Winnicott, D. W. – The Maturational Processes and the Facilitating Environment