De multe ori, familia unui dependent ajunge să trăiască o confuzie deranjantă: persoana dragă merge la terapie, vorbește, pare mai conștientă, uneori chiar mai calmă, și totuși comportamentele distructive continuă. Apar recăderi, minciuni, evitări. În acest punct, familia nu înțelege ce nu funcționează. Terapia există. Specialistul există. Bunăvoința există. Și totuși, schimbarea reală întârzie sau nu apare.
În spatele acestei frustrări se află, de cele mai multe ori, nu lipsa terapiei, ci interferența inconștientă a familiei cu procesul terapeutic. Nu din răutate. Nu din neglijență. Ci din mecanisme vechi, construite din frică, iubire și supraviețuire emoțională.
Familia nu sabotează terapia intenționat. O face fără să își dea seama.
Unul dintre cele mai frecvente moduri în care terapia este slăbită este prin graba după rezultate. După primele ședințe, familia începe să observe fiecare mic semn de schimbare și să îl transforme într-o promisiune de vindecare. „Uite, e mai liniștit.” „Uite, vorbește altfel.” „Uite, recunoaște.” Aceste observații sunt firești. Problema apare atunci când ele devin criteriul după care familia își relaxează vigilența și limitele.
Terapia este un proces lent, iar primele etape sunt adesea emoționale, nu comportamentale. Familia însă trăiește de mult în stare de alertă și are nevoie de liniște. Astfel, orice semn de calm este interpretat ca o confirmare că „suntem pe drumul bun”, iar limitele sunt amânate, consecințele sunt estompate, salvarea reapare. Fără să își dea seama, familia creează un mediu care contrazice exact ceea ce se lucrează în terapie: asumarea.
Un alt mod subtil prin care familia interferează cu terapia este transformarea psihologului într-o figură salvatoare. „Psihologul știe ce face.” „De acum e treaba lui.” Această delegare totală este tentantă, pentru că ușurează povara emoțională a familiei. Dar dependența nu funcționează așa. Psihologul nu poate prelua rolul de realitate. Nu poate introduce consecințe. Nu poate schimba dinamica de acasă.
Când familia se retrage complet din proces, terapia rămâne suspendată într-un spațiu artificial. Se vorbește despre maturizare într-un cabinet, iar acasă dependentul se întoarce în același rol de copil protejat. Această ruptură este una dintre cele mai mari cauze ale eșecului terapeutic.
Un alt obstacol major este salvarea mascată sub susținere. Familia spune adesea: „Nu vreau să îl stresez acum, e în terapie.” „Nu vreau să pun presiune, lucrează cu el psihologul.” Aceste intenții sunt profund umane. Dar, în realitate, ele scot exact presiunea sănătoasă de care procesul are nevoie.
Terapia nu înseamnă să fie totul mai ușor. Înseamnă, de cele mai multe ori, să fie mai greu înainte să fie mai bine. Când familia elimină dificultățile reale – plătește datoriile, evită conflictele, acoperă consecințele – dependentul nu mai are unde să aplice ceea ce învață. Terapia devine discurs. Viața rămâne neschimbată.
Mai există un mecanism subtil, dar extrem de frecvent: controlul excesiv. După ce dependentul începe terapia, familia începe să urmărească fiecare gest, fiecare stare, fiecare abatere. Întrebările se înmulțesc. Suspiciunea crește. Deși controlul este motivat de frică, efectul lui este contrar: dependentul se simte din nou copil, supravegheat, evaluat, lipsit de autonomie. Exact starea din care jocul sau comportamentul distructiv oferă evadare.
Terapia are nevoie de un minim de spațiu intern pentru ca adultul să înceapă să se construiască. Când familia devine poliție emoțională, spațiul dispare. Apare din nou minciuna, nu pentru a face rău, ci pentru a supraviețui presiunii.
Un alt mod prin care familia slăbește terapia este confuzia dintre empatie și evitarea adevărului. Dorința de a nu răni, de a nu declanșa crize, de a păstra pacea, duce la tăceri periculoase. Lucrurile importante nu sunt spuse. Realitatea este îndulcită. Terapia devine locul adevărului, iar acasă se joacă un teatru al normalității. Această disonanță creează o dublă viață care alimentează dependența, nu o vindecă.
Familia ajunge adesea să creadă că, dacă dependentul este suficient de emoțional în terapie, schimbarea este garantată. Lacrimile, rușinea, regretele sunt confundate cu maturizarea. În realitate, ele sunt doar emoții. Fără structură, emoțiile trec, iar comportamentul revine.
Poate cel mai greu lucru de acceptat pentru familie este că: terapia nu funcționează într-un mediu care continuă să protejeze copilul interior al dependentului. Oricât de bun ar fi terapeutul, el nu poate concura cu realitatea zilnică. Iar dacă realitatea zilnică spune „nu e chiar așa grav”, „rezolvăm noi”, „lasă că trece”, mesajul terapeutic este anulat.
Aceasta nu înseamnă că familia trebuie să devină dură sau lipsită de compasiune. Înseamnă că trebuie să devină coerentă. Coerența este mai importantă decât intensitatea emoțională. Mai importantă decât explicațiile. Mai importantă decât promisiunile.
Când familia își aliniază comportamentele cu ceea ce se lucrează în terapie – limite clare, lipsa salvării, asumarea consecințelor – terapia începe să aibă efecte vizibile. Nu pentru că dependentul „vrea mai mult”, ci pentru că nu mai are unde să fugă de realitate.
Un adevăr dureros, dar eliberator, este că : familia nu poate vindeca dependența, dar o poate menține sau o poate slăbi. De multe ori, fără să știe, familia face exact opusul a ceea ce își dorește.
A înțelege acest lucru nu este un reproș. Este o invitație la maturitate. Pentru că, în dependență, nu se schimbă doar dependentul. Se schimbă întregul sistem. Iar când sistemul începe să se schimbe, terapia nu mai este un loc izolat, ci devine parte din viață.
Bibliografie:
- Bowlby, J. – Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment
- Browne, B. R. – The Gambling Addiction: Causes, Consequences, and Treatment
- Custer, R. L. – When Luck Runs Out: Help for Compulsive Gamblers and Their Families
- Dowling, N. A., Smith, D., & Thomas, T. – The Family Functioning of Individuals with Gambling Problems
- Grant, J. E., & Kim, S. W. – Behavioral and Substance Addictions: Clinical Implications
- Griffiths, M. D. – Gambling Addiction and Its Treatment Within a Public Health Framework
- Kerr, M. E., & Bowen, M. – Family Evaluation: An Approach Based on Bowen Theory
- Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M. C., & Tremblay, J. – Problem Gambling and Families: A Systematic Review
- Maté, G. – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction
- Orford, J. – Addiction Dilemmas: Family Experiences and Policy Implications
- Orford, J., Copello, A., Velleman, R., & Templeton, L. – Family Members Affected by a Close Relative’s Addiction
- Shaffer, H. J., & Korn, D. A. – Gambling and Related Mental Disorders: A Public Health Analysis
- Skinner, B. F. – Science and Human Behavior
- van der Kolk, B. A. – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma
- Velleman, R., & Templeton, L. – Understanding and Modifying the Impact of Addiction on Families
- Volberg, R. A., Gupta, R., Griffiths, M. D., Ólason, D. T., & Delfabbro, P. – An International Perspective on Youth Gambling Prevalence Studies
- Winnicott, D. W. – The Maturational Processes and the Facilitating Environment