Există un moment de ușurare în aproape toate familiile în care apare dependența: momentul în care dependentul acceptă să meargă la terapie. Pentru mulți, acesta este punctul în care tensiunea scade brusc. „În sfârșit, cineva se ocupă.” „În sfârșit, e pe mâini bune.” „De acum lucrurile ar trebui să se rezolve.” Această speranță este profund umană și perfect de înțeles. După luni sau ani de haos, minciuni, promisiuni încălcate și epuizare emoțională, ideea că există un specialist care va „repara” situația aduce un sentiment de siguranță. Din păcate, în cazul dependenței, această siguranță este adesea iluzorie.

Terapia este necesară. Fără îndoială. Un om prins într-o dependență are nevoie de un spațiu sigur în care să înțeleagă ce i se întâmplă, de ce pierde controlul, ce gol încearcă să umple și ce parte din el conduce comportamentul distructiv. Dar terapia nu este un buton de oprire. Și, mai ales, nu este un substitut pentru viața de acasă.

Dependența nu este o problemă care locuiește doar într-un individ. Este o problemă de sistem. Se hrănește din relații, din roluri, din limite absente sau fluctuante, din salvare, din frică și din tăceri. Cabinetul psihologului este un loc de reflecție și conștientizare. Viața reală, însă, este locul în care se vede dacă acea conștientizare poate fi trăită.

Una dintre cele mai mari capcane pentru familie este confuzia dintre „a înțelege” și „a se schimba”. După câteva ședințe, dependentul poate vorbi coerent despre problema lui, poate recunoaște că joacă, poate exprima rușine, regret sau dorință de schimbare. Pentru familie, aceste semne par dovada că lucrurile merg într-o direcție bună. Și sunt, într-adevăr, semne importante. Dar ele nu sunt vindecare. Sunt începutul unui proces.

În dependență, distanța dintre intenție și comportament este enormă. Un om poate dori sincer să se oprească și, în același timp, să nu poată. Poate înțelege perfect ce pierde și totuși să revină la același comportament. Terapia lucrează cu această ruptură, dar nu o poate închide singură dacă mediul zilnic rămâne neschimbat.

Aici apare rolul decisiv al familiei. Nu pentru că familia ar fi „de vină”, ci pentru că familia este contextul în care dependența fie se menține, fie începe să se dezintegreze. Dacă acasă lucrurile continuă exact la fel – dacă datoriile sunt în continuare plătite, dacă conflictele sunt evitate, dacă limitele sunt negociabile, dacă frica dictează reacțiile – terapia rămâne un exercițiu teoretic. Un loc unde se vorbește despre maturizare, în timp ce viața continuă să susțină infantilizarea.

De multe ori, fără să își dea seama, familia ajunge să folosească terapia ca pe o formă de liniștire proprie. „E în terapie” devine un balsam pentru anxietate. O dovadă că „facem ceva”. În unele cazuri, chiar și dependentul ajunge să se ascundă în spatele acestui fapt: merge la terapie, deci este responsabil, chiar dacă comportamentul real nu se schimbă. Terapia devine, astfel, nu un instrument de schimbare, ci un alibi.

Este esențial de înțeles că psihologul vede dependentul o oră pe săptămână. În restul timpului, dependentul trăiește în familie, în relații, în contact cu bani, limite și consecințe. Dacă aceste 167 de ore săptămânale transmit un mesaj diferit de cel din cabinet, creierul va urma mesajul dominant. Iar mesajul dominant nu este cel spus, ci cel trăit.

Vindecarea dependenței este un proces lent, incomod și adesea frustrant. Nu există scurtături. Nu există soluții rapide. Și, mai ales, nu există posibilitatea ca un singur om – oricât de bun ar fi psihologul – să repare un sistem întreg în timp ce sistemul refuză să se schimbe.

Familia nu este chemată să devină terapeut. Nu este rolul ei. Dar este chemată să devină coerentă. Să nu mai trimită mesaje duble. Să nu mai spună „te susțin” în timp ce continuă să salveze. Să nu mai ceară maturitate în timp ce o anulează prin protecție excesivă. Să accepte că disconfortul face parte din proces și că liniștea obținută prin evitare nu este vindecare.

Poate cel mai greu adevăr pentru familie este că: terapia nu funcționează în locul schimbării de acasă, ci doar împreună cu ea. Fără această înțelegere, dezamăgirea apare inevitabil: „merge la terapie și tot joacă”. Nu pentru că terapia nu ar funcționa, ci pentru că realitatea zilnică îi anulează efectele.

Dependența nu se vindecă într-un cabinet. Se lucrează acolo. Dar se vindecă în viață. În alegeri mici, repetitive, în limite menținute, în consecințe asumate și în relații care încetează să mai fie salvatoare.

Atunci când familia înțelege acest lucru, apare o schimbare profundă de perspectivă. Terapia nu mai este văzută ca soluția finală, ci ca o parte dintr-un proces mai amplu. Un proces în care fiecare are un rol. Iar familia, fie că își dorește sau nu, este deja parte din el.

Bibliografie :

1. Bowlby, J. – Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment
2. Browne, B. R. – The Gambling Addiction: Causes, Consequences, and Treatment
3. Custer, R. L. – When Luck Runs Out: Help for Compulsive Gamblers and Their Families
4. Dowling, N. A., Smith, D., & Thomas, T. – The Family Functioning of Individuals with Gambling Problems
5. Grant, J. E., & Kim, S. W. – Behavioral and Substance Addictions: Clinical Implications
6. Griffiths, M. D. – Gambling Addiction and Its Treatment Within a Public Health Framework
7. Kerr, M. E., & Bowen, M. – Family Evaluation: An Approach Based on Bowen Theory
8. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M. C., & Tremblay, J. – Problem Gambling and Families: A Systematic Review
9. Maté, G. – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction
10. Orford, J. – Addiction Dilemmas: Family Experiences and Policy Implications
11. Orford, J., Copello, A., Velleman, R., & Templeton, L. – Family Members Affected by a Close Relative’s Addiction
12. Shaffer, H. J., & Korn, D. A. – Gambling and Related Mental Disorders: A Public Health Analysis
13. Skinner, B. F. – Science and Human Behavior
14. van der Kolk, B. A. – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma
15. Velleman, R., & Templeton, L. – Understanding and Modifying the Impact of Addiction on Families
16. Volberg, R. A., Gupta, R., Griffiths, M. D., Ólason, D. T., & Delfabbro, P. – An International Perspective on Youth Gambling Prevalence Studies
17. Winnicott, D. W. – The Maturational Processes and the Facilitating Environment