Sunt oameni care trăiesc două vieți. Una ziua și una noaptea. Una la lumină și una în întunericul neonului intermitent. Una în care își țin copilul în brațe și alta în care își țin respirația în fața unui aparat de păcănele. Nu pentru bani. Nu pentru glorie. Ci pentru o iluzie subtilă de control, o senzație de putere care durează câteva secunde – dar e suficientă pentru a-i face să uite cine sunt. Acasă sunt tată, poate soț, poate băiatul mamei. Dar acolo, la cazinou, nu sunt nimic. Sau, mai exact, sunt ceva diferit: un om care, măcar pentru o clipă, simte că are un destin. Că poate învinge. Că are o șansă. O mână norocoasă. Un moment al lui.

Dar adevărul crud este că puterea pe care o simte acolo e falsă. Este un fior chimic, nu o forță interioară. Un cocktail de dopamină, iluzie și disperare. Jocul nu dă putere. Jocul fură. Fură timp, identitate, relații, stima de sine. Fură tocmai acel lucru pe care pretinde că îl oferă: sensul.

Când ajungi să trăiești în două realități paralele, începi să te fragmentezi. Un bărbat îmi spunea în terapie: „Nu înțeleg cum pot fi un tată bun duminică dimineața și un mincinos compulsiv duminică noaptea.” Această ruptură nu e doar morală, ci ontologică. Nu mai știi cine ești. Ai o voce pentru copil și alta pentru dealer. Un portofel acasă și unul ascuns. Un suflet de părinte și o adicție de adolescent. Iar între cele două, un pod fragil făcut din rușine. Pentru că rușinea e cimentul tăcerii. Îți spune: „dacă ar ști ce faci, nu te-ar mai iubi.” Și tu o crezi. Așa că te ascunzi. Minți. Taci. Zâmbești la masă, dar înăuntru ești prăbușit.

„Rușinea este emoția care ne spune că, dacă ne-ar vedea cineva așa cum suntem cu adevărat, ne-ar părăsi.” — Brené Brown

Această dublă identitate nu este o alegere conștientă, ci un mecanism de apărare. Îți compartimentezi viața ca să poți rezista. Să reziști întrebărilor copilului, privirii partenerei, apelurilor ratate, oglinzii. Nu ești ipocrit. Ești disperat. Te agăți de singura iluzie care-ți dă senzația că exiști. Pentru unii e alcoolul. Pentru alții sexul. Pentru tine e jocul. Acolo, în fața aparatului, nu mai ești tatăl care a uitat de serbarea de la grădiniță. Nu mai ești soțul care a spus că „se duce până jos” și a lipsit patru ore. Nu mai ești băiatul care și-a jurat că nu va fi ca tatăl lui. Ești doar un om care are o șansă. Sau așa îți spui.

Dar adevărul, oricât l-ai ascunde, te găsește. Uneori noaptea. Alteori în ochii copilului. Alteori în răceala unei femei care nu te mai recunoaște. Sau în propria tăcere. În golul care crește. În momentul în care realizezi că ai creat o viață dublă, dar nu mai ai acces complet la niciuna dintre ele.

Dubla identitate nu doare doar în tăcere. Ea erodează demnitatea, creează fisuri invizibile în psihicul tău. Devii obosit. Nu doar fizic. E o oboseală a sufletului, a efortului constant de a juca două roluri care se exclud reciproc. Pentru că într-unul vrei să fii bărbatul de încredere, stâlpul familiei, modelul copilului tău. În celălalt – fără să recunoști – ești un copil tu însuți, pierdut în fața unui ecran care îți promite că „mai e o șansă”. Așa ajungi să trăiești între rușinea de a fi căzut și speranța de a da lovitura. Dar timpul trece. Și lovitura nu vine. Iar rușinea crește.

Unii bărbați își justifică dublul joc spunând că „au nevoie de evadare”. Alții spun că „nu e chiar așa grav”. Dar adevărul e că evadezi doar pentru că în viața reală nu te mai simți întreg. Jocul nu e refugiu, ci o suspendare temporară a propriei conștiințe. Pentru câteva ore, nu mai ești omul care și-a ratat promisiunile, ci un individ care are iluzia controlului. Și e atât de adictiv să te simți puternic acolo unde în viața reală te simți inutil.

„În adicții, omul nu caută substanța sau jocul. Caută o versiune a sinelui în care se simte demn de iubire.” — Gabor Maté

Dar iubirea adevărată începe cu sinceritate. Iar sinceritatea doare. Pentru că te obligă să vezi rușinea pe care ai tot împins-o sub preș. Te obligă să recunoști că ai fost mai interesat de o rotire decât de un zâmbet de copil. Că ai ratat momente sfinte pentru iluzia unei revanșe financiare. Că ai pierdut, dar ai mințit. Că ai mințit, dar ai sperat. Că ai sperat, dar n-ai mai știut cine ești. Iar această pierdere de identitate e, poate, cea mai dureroasă. Nu banii. Nu datoriile. Ci faptul că nu mai știi ce față ai în oglindă. Și nu mai vrei să te privești.

Când rușinea te definește, nu mai cauți adevărul. Cauți scăpare. Și aici devine periculos. Pentru că începi să trăiești doar în funcție de ce poți ascunde. Devii expert în fragmentare. În compartimente separate. Un telefon pentru jocuri. Altul pentru familie. O voce calmă acasă. O voce isterică în cazino. Dar în tot acest teatru, nu mai există tu. Ci doar măști. Zeci. Unele nici nu-ți mai aparțin.

Unii bărbați vin în terapie și spun: „Simt că dacă spun tot, îmi pierd familia.” Dar ceea ce nu știu este că dacă nu spun tot, își pierd sufletul. Iar un om fără suflet – adică fără coerență interioară, fără adevăr, fără lumină – nu poate iubi cu adevărat. Iubirea, în absența adevărului, devine compromis. Devine frică. Devine prefăcătorie.

Cel mai greu nu este să te lași de joc. Cel mai greu este să îți recapeți demnitatea. Să reconstruiești podul dintre ceea ce ai fost și ceea ce ai devenit. Să cobori înapoi în tine și să îți spui, cu voce clară, chiar dacă tremurată: „Asta sunt. Am căzut. Am rănit. Am mințit. Dar nu mă mai ascund.” Pentru că acela este primul moment de adevăr autentic, iar adevărul e dureros doar o clipă. Rușinea, în schimb, poate durea o viață dacă o ascunzi.

Mulți bărbați aflați în acest punct se tem că, dacă se deschid, vor fi abandonați. Dar adevărul este că femeile, copiii, părinții nu cer perfecțiune. Cer onestitate. Vor să simtă că omul din fața lor nu joacă dublu. Că pot conta pe el, nu pentru că nu greșește, ci pentru că nu se mai ascunde. O singură frază spusă din inimă poate repara mai mult decât o mie de promisiuni false: „Am fost slab. Am fugit. Dar acum sunt aici. Vreau să repar.”

Vindecarea începe când alegi să te întorci în corpul tău. Să simți tot ce ai evitat. Durerea. Dezamăgirea. Rușinea. Absența. Golul. Și când alegi să nu mai fugi. Să stai acolo, în foc, și să devii altceva. Să crești. Să înveți să te iubești nu pentru ce ai făcut, ci pentru că ai ales, în cele din urmă, să nu te mai trădezi.

„Fiecare om are dreptul la o a doua naștere. Nu în trup, ci în adevăr.” — Carl Jung

Iar dacă ești tată, atunci vindecarea ta este mai mult decât despre tine. Este despre copilul tău, care va învăța de la tine cum să cadă și cum să se ridice. Nu are nevoie să te vadă perfect. Are nevoie să te vadă real. Asumat. Adevărat. Atunci când un tată se întoarce înapoi în inima lui, întreaga familie se vindecă. Nu pentru că „totul e bine”, ci pentru că nimeni nu se mai preface.

La final, rămâi tu. Fără cazino. Fără mască. Fără mize. Fără noroc. Doar tu și decizia de a te întoarce. În casa ta. În inima ta. În viața ta. Pentru că puterea adevărată nu stă în rotirea unui aparat, ci în alegerea de a spune: „ajunge.” Și de acolo, din acea clipă de claritate, începe din nou viața.

Bibliografie:

Brené Brown – The Gifts of Imperfection

Judson Brewer – The Craving Mind

Terrence Shulman – Something for Nothing

Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts

Marc Lewis – The Biology of Desire

Robert Weiss – Prodependence

Carl Jung – Modern Man in Search of a Soul