Trăim într-o lume în care identitatea nu mai este explorată în adâncime, ci modelată în funcție de reacție. A fi autentic nu mai înseamnă a fi sincer, ci a fi „performativ” într-un cadru public. Nu mai căutăm adevărul nostru interior, ci varianta de sine care primește cele mai multe like-uri. Fiecare gest, cuvânt, idee sau poză este calibrată în funcție de ceea ce funcționează în algoritm. Iar această adaptare continuă creează o nouă formă de identitate: autenticitatea algoritmică.

La suprafață, pare că suntem mai expresivi ca niciodată. Ne arătăm viețile, gândurile, pasiunile, trăirile. Dar în realitate, expunerea aceasta este filtrată, rafinată, cenzurată subtil de nevoia de validare publică. Nu mai postăm ce simțim, ci ce „merge”. Ce prinde. Ce atrage reacții. Și astfel, ne „optimizăm” personalitatea – nu pentru a ne regăsi, ci pentru a fi primiți cu aplauze.

Această optimizare este ghidată de date, nu de conștiință. Observăm care postări au adus reacții pozitive, care au fost ignorate, ce fraze au generat comentarii, ce aspect al nostru a fost apreciat. Și, fără să ne dăm seama, începem să repetăm tiparele care „dau bine”. Ne lăsăm influențați de feedback-ul rețelei, până când acel sine autentic – plin de nuanțe, contradicții și profunzimi – este înlocuit de un personaj bine calibrat.

Psihologic, acest proces se numește condiționare extrinsecă. Identitatea devine un produs al mediului, nu al unei căutări interioare. În loc să ne întrebăm „Cine sunt?”, ne întrebăm „Ce vor ceilalți de la mine?” Iar răspunsul vine nu din inimă, ci din metricele sociale: engagement, reach, followers, comentarii. Începem să ne trăim viața ca și cum am fi un brand, nu o ființă.

Această tendință are rădăcini adânci în teoria atașamentului. Copiii învață de mici să adapteze comportamentele pentru a fi acceptați. Un copil care e respins pentru vulnerabilitate va învăța să fie amuzant, sau puternic, sau cuminte – orice îl ajută să fie iubit. Același mecanism se reactivează în mediul online: ne modelăm în funcție de reacția publicului, pentru a nu fi respinși.

Dar acest tip de adaptare vine cu un cost: alienarea de sine. Ajungem să nu mai știm cine suntem cu adevărat. Ne simțim „goi” când nu postăm. Ne simțim „invizibili” când nu primim reacții. Ne gândim constant cum să părem, nu cum să fim. Și, cel mai grav, începem să ne măsurăm valoarea în funcție de algoritm, nu de propria conștiință.

Autenticitatea algoritmică este o formă de camuflaj emoțional. Ne arătăm doar în măsura în care știm că vom fi primiți. Lăsăm deoparte părțile incomode, ciudate, vulnerabile. Le ascundem sub hashtaguri pozitive, filtre pastelate și texte motivaționale. Dar acolo unde nu suntem întregi, nu putem fi iubiți cu adevărat.

Pentru că iubirea autentică vine doar către un sine autentic. Nu către o mască, nu către o versiune „optimizată”, ci către omul real. Dar omul real nu mai e prezent în online. E fragmentat, diluat, calibrat. Și asta creează o singurătate adâncă: poți fi urmărit de mii de oameni și totuși să nu simți că te vede cineva cu adevărat.

Mai mult, această adaptare continuă la așteptările publicului creează anxietate de performanță. Simțim că trebuie să fim mereu „pe val”, mereu inspirați, mereu relevanți. Nu avem voie să fim triști, plictisiți, pierduți. Dacă nu generăm conținut, riscăm să fim uitați. Și în această presiune de a fi văzuți, ne pierdem din vedere pe noi înșine.

Ne este teamă să fim autentici pentru că nu mai știm ce înseamnă asta. Sinele autentic nu este constant. Nu este marketabil. Nu este „consistent în branding”. Este viu. Contradictoriu. Plin de umbre. Și exact asta îl face uman. Dar algoritmul nu recompensează umanitatea. Recompensează predictibilitatea. Claritatea. Repetiția.

Așadar, apare o întrebare esențială: cine suntem când nu suntem online? Cine suntem când nu ne adaptăm? Cine suntem când nu avem public? Când nu ne dă nimeni like? Avem curajul să rămânem în contact cu acea versiune a noastră care nu performează? Care nu e sigură? Care nu e „optimizată”?

Poate că primul pas spre vindecare este să postăm ceva ce nu funcționează. Să spunem ceva care ne sperie. Să scriem un gând nefiltrat. Să fim tăcuți, inactivi, incoerenți pentru o vreme. Să ne dezvățăm de nevoia de reacție și să învățăm din nou răbdarea cu sine. Să ne ascultăm corpul, nu metricele. Inima, nu engagement-ul.

Autenticitatea reală e curaj. E o formă de nesupunere față de așteptările pieței. E alegerea de a rămâne fidel propriului adevăr, chiar dacă nu e popular. Chiar dacă e greu. E o formă de revoluție tăcută – și, poate, singura formă de libertate într-o lume a optimizării continue.

Surse:

Andreassen, C. S., & Pallesen, S. (2014). Social network site addiction – An overview. Current Pharmaceutical Design, 20(25), 4053–4061.

Montag, C., & Reuter, M. (2017). Internet addiction: Neuroscientific approaches and therapeutical implications including smartphone addiction. Springer.

Meshi, D., Morawetz, C., & Heekeren, H. R. (2013). Nucleus accumbens response to gains in reputation for the self relative to gains for others predicts social media use. Frontiers in Human Neuroscience, 7, 439.

Lin, L. Y., Sidani, J. E., Shensa, A., et al. (2016). Association between social media use and depression among U.S. young adults. Depression and Anxiety, 33(4), 323–331.

Twenge, J. M., Joiner, T. E., Rogers, M. L., & Martin, G. N. (2018). Increases in depressive symptoms, suicide-related outcomes, and suicide rates among U.S. adolescents after 2010 and links to increased new media screen time. Clinical Psychological Science, 6(1), 3–17.

Przybylski, A. K., Murayama, K., DeHaan, C. R., & Gladwell, V. (2013). Motivational, emotional, and behavioral correlates of fear of missing out. Computers in Human Behavior, 29(4), 1841–1848.

Turel, O., & Bechara, A. (2016). A triple-system neural model of problematic Internet use: Toward understanding neurobiological processes involved in goal-directed and habitual online behavior. Addiction, 111(6), 1026–1035.