Într-o lume hiperconectată, în care fiecare gând poate fi transformat în postare și fiecare trăire în story, validarea externă a devenit un drog social acceptat, chiar încurajat. Trăim cu telefoanele în mână, așteptând notificările ca pe o confirmare că existăm, că suntem văzuți, că ceea ce simțim contează. Ne măsurăm valoarea în like-uri, emoji-uri, reacții. În spatele acestui comportament aparent banal se ascunde însă o realitate neurochimică profundă: fiecare notificare declanșează o mică eliberare de dopamină, oferindu-ne o senzație scurtă, dar intensă de plăcere. Este ceea ce neuropsihologia numește un „micro-răsfăț chimic” – o gratificare imediată, rapidă, seducătoare. Și, ca orice răsfăț care nu vine din iubire autentică, ci din gol, lasă în urmă dependență, nesiguranță și o foame care nu se mai termină.

Dopamina este cunoscută drept „hormonul recompensei”, dar nu este un simplu mesager al plăcerii. Ea joacă un rol esențial în motivație, anticiparea recompensei și înregistrarea comportamentelor care trebuie repetate. În trecut, era eliberată atunci când reușeam să găsim hrană, să avem succes într-o relație, să supraviețuim unei situații periculoase. Astăzi, același sistem biologic este activat de o inimioară pe Instagram sau de un comentariu aparent banal. De fiecare dată când telefonul vibrează, creierul nostru se pregătește pentru o recompensă. Dacă este acolo – ne simțim bine. Dacă nu este – apare frustrarea. Astfel, fără să realizăm, ajungem să trăim într-un sistem de așteptare-recompensă construit nu pe nevoile noastre reale, ci pe stimuli artificiali.

Această buclă se repetă zilnic, de zeci sau sute de ori. Încercăm să muncim, dar ne întrerupem pentru o notificare. Încercăm să fim prezenți într-o conversație, dar mintea noastră e cu gândul la mesajele necitite. Suntem în vacanță, dar suntem mai preocupați să postăm decât să simțim. Toate aceste comportamente nu sunt doar manifestări sociale – sunt răspunsuri neuropsihologice condiționate. Am învățat că validarea vine din afară, că liniștea trebuie umplută, că sentimentul de valoare se obține prin feedback vizibil.

În copilărie, învățăm că iubirea vine atunci când facem ceva „bun”, „frumos”, „cuminte”. Apoi, internalizăm ideea că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a fi acceptați. Când devenim adulți, nu mai așteptăm cuvintele părinților, ci notificările sociale. Ele devin noul limbaj al apartenenței. Dacă cineva reacționează la postarea ta, înseamnă că ai fost „văzut”. Dar dacă nu reacționează, începi să te întrebi: „Ce am făcut greșit?”, „De ce nu sunt suficient?”, „Ce e în neregulă cu mine?”. Aceste întrebări nu sunt doar gânduri – ele activează exact aceleași circuite cerebrale asociate cu respingerea și durerea socială. Pentru creierul nostru, a nu fi validat online este similar cu a fi exclus dintr-un trib.

Și, pentru că durerea este reală, începem să ne adaptăm comportamentul. Postăm ceea ce știm că atrage. Ne schimbăm stilul, atitudinea, poate chiar valorile. Ne ajustăm pentru a primi mai multă atenție, iar fiecare reacție devine o confirmare artificială a propriei identități. Cu timpul, nu mai știm cine suntem în lipsa reacției celorlalți. Ne simțim nelalocul nostru dacă nu suntem vizibili. Începem să ne măsurăm în cifre: câți urmăritori am, câte share-uri am primit, cine m-a văzut. Și când aceste cifre scad, scade și încrederea în sine.

Această dependență de validare externă este perfidă. Nu ne dăm seama de ea pentru că este susținută social. Toată lumea o trăiește, așa că pare normală. Dar normalul de astăzi este un comportament de adicție mascată, o fugă de lipsa valorii interioare, un sistem de autoalimentare al nesiguranței. În lipsa confirmării din exterior, apare anxietatea. Apare golul. Apare întrebarea: „Cine sunt eu, dacă nimeni nu mă vede?”.

Și, totuși, nevoia de validare nu este greșită. Este umană. Avem nevoie să fim iubiți, să fim văzuți, să simțim că aparținem. Problema apare atunci când externalizăm complet această nevoie, când credem că doar ceilalți pot să ne ofere ceea ce ar trebui să cultivăm în noi: respectul de sine, încrederea, aprobarea. Dacă nu suntem capabili să ne validăm singuri – să ne spunem „ești în regulă”, „ai făcut destul”, „meriți iubire” – atunci vom căuta mereu în exterior și vom suferi ori de câte ori nu primim.

Căutarea aceasta continuă de aprobare creează o polarizare între sinele real și sinele afișat. Postăm doar ce vrem să vadă ceilalți. Ne ascundem vulnerabilitatea, ne retușăm trăirile. Trăim o viață editată și o realitate diluată. În timp, apare o ruptură internă: simțim că nu mai suntem autentici, dar nici nu putem renunța la imagine. Vocea interioară începe să fie confuză: „Ce vrei tu cu adevărat și ce vrei ca ceilalți să vadă că vrei?” Și această confuzie se transformă în neliniște, epuizare, rătăcire.

În cele mai grave cazuri, dependența de validare duce la burnout emoțional, la depresie mascată, la disociere de sine. Trăim în pielea unui personaj pe care l-am creat ca să fie acceptat, dar care nu ne mai reprezintă. Ne trezim că facem lucruri doar pentru a primi reacție. Învățăm să simțim ceea ce e „corect” să simțim, nu ceea ce simțim cu adevărat. Ne pierdem autenticitatea pentru a câștiga atenția. Dar câștigul este scurt, fragil și efemer.

Există o cale de ieșire din acest cerc vicios. Dar nu începe cu oprirea telefonului. Începe cu o întrebare profundă: „Ce nevoie reală am eu acum?” Nu „ce aș putea posta ca să fiu remarcat?”, ci „ce parte din mine tânjește să fie auzită, văzută, înțeleasă?”. Apoi, urmează actul de reîntoarcere la sine. A ne privi fără filtru. A ne asculta fără judecată. A învăța să ne oferim acel „like” intern, acel „te văd, te simt, ești suficient”, fără să așteptăm ca lumea să o facă pentru noi.

Detoxul real nu este de la rețele, ci de la convingerea că valoarea vine doar din afară. A învăța să trăiești fără să-ți fie frică că nu vei fi remarcat este un act de curaj. A spune ceea ce simți cu adevărat, chiar dacă nu primește reacții, este un act de vindecare. A nu mai verifica compulsiv telefonul, ci să stai în tăcere cu tine, este începutul unui nou fel de a fi.

Validarea externă poate rămâne un bonus plăcut – dar nu trebuie să fie oxigenul psihic. Poți aprecia reacțiile, dar să nu te definească. Poți fi recunoscut, dar fără să-ți pierzi sinele când nu ești. Pentru că, dincolo de toate notificările, filtrele și cifrele, există o voce în tine care știe exact cine ești și cât valorezi. Trebuie doar să înveți să o asculți din nou.

Surse:

Alexander, B. K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

Lopez-Fernandez, O. (Ed.) (2017). Internet and Mobile Phone Addiction. Frontiers in Psychology.

Saraswati, L. A. (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. New York University Press.

C. G. Prado (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

Close Scheinbaum, A. (Ed.) (2017). The Darker Side of Social Media. Routledge.

Johnson, N. F. (2009). The Multiplicities of Internet Addiction: The Misrecognition of Leisure and Learning. Routledge.

Price, C. (2018). How to Break Up With Your Phone. Ten Speed Press.

Brooks, M. & Lasser, J. (2018). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Oxford University Press.

Campbell, R., Martin, C. R., Fabos, B., & Harmsen, S. (2020). Media Essentials: A Brief Introduction. Bedford/St. Martin’s.