Este un gest banal: postezi o poză, aștepți. Primești câteva like-uri și simți cum zâmbești, chiar și involuntar. Dacă reacțiile întârzie, devii agitat. Dacă sunt puține, simți o strângere în piept, o întrebare care nu se rostește: „Ce am greșit?”. Așa începe o relație tăcută, dar profundă, între om și validarea socială digitală. Like-ul devine o monedă de schimb pentru valoarea personală, un micro-recompensă care activează circuite adânci în psihicul nostru. La suprafață, pare doar un click, un gest de susținere, o convenție socială. În profunzime, însă, e un semnal către creier: „Ești văzut. Contezi. Ești acceptat.” Iar această confirmare este exact ce mintea umană caută încă din copilărie.

În mod natural, ființele umane au nevoie de apartenență. În triburile străvechi, supraviețuirea depindea de acceptarea grupului. Excluderea era egală cu moartea. Așa a evoluat creierul nostru: a devenit extrem de sensibil la semnalele de acceptare sau respingere. În prezent, rețelele sociale recreează acest ecosistem primitiv în format digital. Fiecare like, comentariu sau vizualizare este un semnal de „includere”. Lipsa lor devine o formă modernă de excludere simbolică. Iar creierul nu face diferența între pericolul de a fi lăsat singur în savană și cel de a nu fi băgat în seamă pe Instagram.

Sistemul de recompensă dopaminergic, responsabil cu motivația și plăcerea, este esențial în această ecuație. Când primim like-uri, creierul eliberează dopamină, oferindu-ne o senzație plăcută, de reușită. Această reacție biologică este aceeași care se activează în cazul consumului de droguri, alcool sau jocuri de noroc. Nu este o metaforă: like-ul chiar devine un drog, în sens neurobiologic. Cu cât primim mai multe, cu atât vrem mai multe. Cu cât lipsesc, cu atât apare sevrajul: neliniște, tristețe, rușine, devalorizare.

Această relație de dependență este întreținută de modul în care platformele sunt construite. Algoritmii premiază conținutul care stârnește reacții, iar utilizatorii învață rapid ce tip de postări „prind”. Începem să ne calibrăm exprimarea în funcție de reacțiile publice, nu de autenticitatea noastră. Spunem ceea ce „merge”, nu ceea ce simțim. Ne arătăm doar când arătăm bine. Ne fotografiem fericirea, dar ne ascundem durerea. Astfel, în loc să fim noi înșine, devenim o versiune editată a sinelui – o vitrină care cerșește atenție și aprobare.

În timp, această căutare de validare produce distorsiuni ale identității. Persoana reală începe să se simtă nesigură în absența confirmării externe. Dacă o poză nu primește suficiente like-uri, trag concluzia că eu nu sunt suficient de atrăgător, interesant, valoros. Dacă mesajele mele nu sunt distribuite, încep să cred că vocea mea nu contează. Încrederea în sine devine dependentă de reacția celorlalți, iar acest lucru este devastator pentru stabilitatea emoțională. Adevărata stimă de sine este construită din interior, dar cultura social media ne învață să o externalizăm.

Mai ales în cazul adolescenților, efectele sunt alarmante. În această etapă a vieții, identitatea este în formare. Creierul este într-o perioadă de neuroplasticitate maximă, iar validarea socială devine criteriul principal de autoevaluare. Când tinerii postează, nu o fac doar ca să împărtășească ceva – o fac pentru a se oglindi în ochii celorlalți, pentru a afla cine sunt prin ceea ce primesc. Fiecare comentariu pozitiv le construiește stima de sine. Fiecare tăcere le distruge încrederea. Așa se nasc tulburările de anxietate, depresia, gândurile de inutilitate. Iar toate acestea pornesc de la o așteptare: „Vreau să fiu validat. Vreau să fiu văzut.”

În spatele acestui mecanism se află o nevoie profund umană de conexiune. Nu e nimic greșit în a vrea să fim apreciați. Problema apare atunci când aprecierea devine condiția de bază a bunăstării noastre psihice. Când nu mai știm cine suntem în lipsa reacțiilor. Când ne simțim inexistenți fără feed-back. Aceasta nu este doar o suferință emoțională, ci și o formă de dependență relațională digitală – un atașament dezorganizat față de o comunitate virtuală impersonală.

Un efect subtil, dar periculos, este și interiorizarea eșecului social. Dacă o postare nu are succes, nu ne gândim că algoritmul a fost neprietenos sau că lumea nu a fost atentă. Ne gândim că „nu suntem buni”, că „nu interesăm pe nimeni”, că „ceilalți sunt mai valoroși”. Se instalează o gândire devalorizantă, care devine fundalul vieții interioare. Iar în acest context, fiecare like devine o salvare temporară – o alinare pe moment care ne convinge că încă mai contăm. Dar acest tip de alinare este superficial, fragil și periculos. Pentru că mâine, reacțiile pot lipsi. Și atunci ce facem? Pe ce ne mai sprijinim?

Problema nu este tehnologia, ci modul în care o folosim și golul pe care încercăm să îl umplem cu ea. Dacă în viața noastră reală ne simțim neauziți, neimportanți, invizibili, vom căuta să compensăm în mediul online. Dar acolo, iubirea este simulată, prietenia este tranzacțională, iar valoarea este convertită în cifre. Like-ul nu e dragoste. Reacția nu e empatie. Viralul nu este echivalentul unui „te iubesc” spus din inimă. Și totuși, așa începem să ne alimentăm – din frânturi de atenție care țin doar câteva secunde, dar lasă urme adânci în psihic.

Pe măsură ce devenim dependenți de validare, apar și mecanismele de protecție disfuncționale. Evităm să postăm lucruri autentice de frica reacțiilor. Ne comparăm în mod obsesiv cu ceilalți. Ne cenzurăm trăirile și ne măsurăm valoarea în funcție de numărul de urmăritori. Astfel, autenticitatea dispare, iar în locul ei apare o mască: o versiune reglată în funcție de gustul publicului, nu de adevărul personal. Aceasta nu este doar o problemă de imagine, ci o formă de alienare de sine. Ne pierdem în imaginea creată și uităm cine suntem cu adevărat.

În relațiile de zi cu zi, acest tip de validare digitală influențează felul în care iubim și suntem iubiți. Avem nevoie de mesaje constante, de dovezi, de reacții online. Dacă partenerul nu comentează la postare, apar îndoieli. Dacă nu răspunde imediat, apare gelozia. Dragostea devine o tranzacție digitală, iar siguranța emoțională se dizolvă în zgomotul notificărilor. În loc să simțim intimitate, simțim expunere. În loc să trăim relația, o punem în scenă. Și astfel, emoția reală este înlocuită de performanță.

Există, desigur, și o formă de rebeliune tăcută. Sunt oameni care aleg să se retragă, să nu mai posteze, să-și limiteze expunerea. Dar chiar și ei pot simți lipsa validării. Poate nu din partea rețelei, ci din lipsa unui spațiu în care să fie văzuți și acceptați sincer. Nevoia de validare nu dispare. Ea se transformă în durere tăcută, în întrebări despre valoare, în resemnare.

Ce ne poate salva din acest cerc vicios? Întoarcerea către sine. A învăța să ne vedem dincolo de reacțiile celorlalți. A ne simți valoroși chiar și când nimeni nu ne spune asta. A construi o relație cu noi înșine în care nu avem nevoie de aprobare, ci de prezență interioară. A ne aminti că suntem demni de iubire nu pentru ceea ce afișăm, ci pentru cine suntem în adâncul nostru. A redescoperi autenticitatea, tăcerea, relația reală, îmbrățișarea, privirea caldă. A crea conexiuni care nu se bazează pe clickuri, ci pe atingeri și cuvinte nerostite.

Surse:

Alexander, B. K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

Lopez-Fernandez, O. (Ed.) (2017). Internet and Mobile Phone Addiction. Frontiers in Psychology.

Saraswati, L. A. (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. New York University Press.

C. G. Prado (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

Close Scheinbaum, A. (Ed.) (2017). The Darker Side of Social Media. Routledge.

Johnson, N. F. (2009). The Multiplicities of Internet Addiction: The Misrecognition of Leisure and Learning. Routledge.

Price, C. (2018). How to Break Up With Your Phone. Ten Speed Press.

Brooks, M. & Lasser, J. (2018). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Oxford University Press.

Campbell, R., Martin, C. R., Fabos, B., & Harmsen, S. (2020). Media Essentials: A Brief Introduction. Bedford/St. Martin’s.