Cocaina nu este doar o substanță care stimulează, ci și una care îmbată cu putere. Este drogul alegerii pentru cei care vor să simtă că domină, că strălucesc, că au lumea la picioare. De aceea, ea nu produce doar euforie, ci și o transformare radicală a percepției de sine. Dintr-o persoană nesigură, epuizată sau înfrântă, cocaina face brusc un „zeu de moment” – rapid, sclipitor, carismatic, agresiv, în control total. Sau cel puțin așa pare. În realitate, totul este o proiecție chimică, o mască narcisică intensificată de efecte neurologice care, în timp, duc la cădere.

Cocaina activează în forță sistemul dopaminergic, responsabil de recompensă, motivație și încredere în sine. În paralel, crește nivelul de norepinefrină, care amplifică vigilența și dominanța, și inhibă cortexul prefrontal, regiunea responsabilă cu autocontrolul, empatia și anticiparea consecințelor. Rezultatul este o exploziune artificială a stimei de sine, o senzație de invincibilitate, în care totul pare posibil, iar îndoiala dispare complet. Creierul, bombardat chimic, ajunge să confunde stimularea cu valoarea personală. Aceasta este baza sindromului puterii iluzorii.

Mulți consumatori spun că, sub influența cocainei, „devin versiunea ideală a lor”. Se simt mai deștepți, mai atractivi, mai creativi, mai puternici, mai convingători. Nu este o simplă senzație, ci o reconstrucție completă a eului. În acest nou eu, vulnerabilitatea este eliminată, nesiguranța este ștersă, iar realitatea este rescrisă într-o variantă în care totul e sub control. Persoana nu doar că se simte mai bine, ci se simte superioară celorlalți. Este începutul megalomaniei indusă de cocaină.

Megalomania nu este o simplă exagerare de moment. Este un mecanism de apărare profund, care apare în special la persoanele care au suferit în trecut umilință, respingere, abuz emoțional sau rușine profundă. Cocaina oferă pentru aceste persoane un scut psihologic instantaneu, cu care se pot apăra împotriva durerii vechi. Adevărata funcție a acestui drog nu este doar să stimuleze, ci să rescrie temporar povestea identității: de la om care nu s-a simțit niciodată suficient, la om care se simte acum superior tuturor. Această inversare bruscă este seducătoare, dar și profund periculoasă.

Cei care experimentează frecvent acest sindrom al invincibilității încep să trăiască în realitatea cocainei. În acea realitate, nu mai au limite. Pot lucra 20 de ore, pot negocia orice, pot seduce pe oricine, pot cuceri lumea. Tot ce înainte părea dificil sau imposibil devine, dintr-odată, ușor. Doar că nu este real. Este o lume construită pe chimie, iluzii și impulsuri de moment, fără consistență emoțională, fără raționalitate, fără empatie. Iar în lumea reală, consecințele încep să apară curând.

Pe termen lung, această hiper-stimare a eului duce la pierderea contactului cu realitatea personală. Persoana începe să se identifice mai mult cu „versiunea cocainică” a sa decât cu cine este cu adevărat. Acest fenomen se numește inflamare narcisică indusă de substanță. Omul ajunge să creadă că fără cocaină este nimic, dar cu ea este totul. Începe să caute din nou și din nou acel „eu superior” pe care doar drogul îl activează. Astfel, cocaina devine nu doar o substanță, ci o identitate de împrumut, un sine fals care înlocuiește sinele autentic.

Această identitate falsă vine însă cu un preț. În momentele de sevraj, stima de sine se prăbușește complet. Cei care se simțeau zei se simt acum gunoaie. Ceea ce era clar devine confuz. Ceea ce era forță devine epuizare. Ceea ce era siguranță devine rușine. Este căderea de la înălțime, brutală și fără plase de siguranță. De multe ori, această cădere este mai dureroasă decât problema inițială pentru care cocaina a fost aleasă ca „soluție”. Pentru că aduce cu sine o confruntare violentă cu realitatea: nu doar că nu ești invincibil, dar ai devenit fragil, dependent, rănit și singur.

Mai mult, sindromul puterii iluzorii creează relații disfuncționale. Persoanele sub influența cocainei tind să devină dominate de egocentrism, aroganță și lipsă de empatie. Vorbesc mult, ascultă puțin, promit exagerat, se supraevaluează, devin agresive sau manipulative. Aceasta nu este neapărat personalitatea lor reală, ci rezultatul unei chimii care le șterge umanitatea temporar. Cei din jur se simt respinși, copleșiți sau folosiți, ceea ce duce la conflicte, rupturi și izolare socială. Iar această izolare alimentează din nou dorința de a consuma, pentru a scăpa de durerea relațiilor pierdute.

În plus, cocaina produce o orbire periculoasă față de consecințe. Persoana se simte imună la pericol, convinsă că poate gestiona orice. Ignoră semnele evidente ale autodistrugerii: lipsa de somn, pierderile financiare, certurile, minciunile, deteriorarea fizică. În această fază, iluzia controlului este totală: „știu ce fac”, „nu e atât de grav”, „pot oricând să mă opresc”. Aceasta este cea mai periculoasă minciună – pentru că este spusă nu altora, ci sieși. Este negarea supremă, un zid psihologic care blochează orice conștientizare reală.

Când această mască se fisurează – fie printr-o pierdere majoră, fie printr-un episod de sevraj sever, fie printr-un moment de rușine profundă – apare momentul de criză. Acest moment poate fi salvator sau devastator. Unii fug din nou în consum, pentru a anestezia durerea căderii. Alții, dacă sunt sprijiniți, pot începe un proces autentic de reconstrucție. Dar reconstruirea nu înseamnă doar abstinență. Înseamnă recuperarea sinelui autentic, a omului care a fost cândva copil și care a crezut că nu este suficient, că nu merită, că nu are valoare decât dacă „strălucește”.

Cocaina oferă o identitate iluzorie de putere – intensă, magnetică, dar falsă. Ea umflă un sine rănit până când acesta devine imposibil de susținut. Și apoi se sparge. Iar când se sparge, lasă în urmă exact ceea ce a vrut să ascundă: rușinea, vulnerabilitatea, neputința. Din acest motiv, tratamentul dependenței de cocaină trebuie să meargă mult dincolo de detoxifiere. El trebuie să atingă acel loc din suflet unde s-a format convingerea că doar „versiunea invincibilă” poate fi iubită. Abia când acea convingere se dizolvă, se poate naște din nou omul real – fragil, imperfect, dar întreg.

Cocaina îți oferă pentru o clipă masca unui zeu, dar te lasă gol, rușinat și singur atunci când ți-o smulge – și tot ce rămâne e un om care a uitat cât valorează fără ea.

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.

Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.

Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.

Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.

Pontes, H. M. (Ed.). (2022). Behavioral Addictions: The Science Behind Our Obsessions. Academic Press.

Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).

Wagner, H. L. (2003). Cocaine (Drugs: The Straight Facts series). Infobase Publishing.

Koob, G. F., & Volkow, N. D. (2016). Neurobiology of addiction: a neurocircuitry analysis. The Lancet Psychiatry, 3(8), 760–773.