Dependența de cocaină nu este doar rezultatul unei substanțe care creează plăcere, ci reflexul unei istorii personale adânc marcate de vulnerabilități emoționale, tipare de personalitate și traume psihologice. Dincolo de strălucirea falsă a euforiei, dincolo de aparența unei alegeri „libere”, consumul de cocaină ascunde adesea o luptă interioară profundă, o tentativă de a amorți, uita sau controla trăiri dureroase. În acest articol explorăm în detaliu profilul psihologic al dependentului de cocaină și fundamentele sale nevăzute.

Tiparul nu este identic la toți consumatorii, dar există trăsături comune recurente: impulsivitate, anxietate crescută, dificultăți în reglarea emoțiilor, stima de sine fragilă, tendința de evitare a disconfortului psihologic și o istorie de suferințe relaționale. Studiile arată că o mare parte dintre consumatorii cronici de cocaină prezintă trăsături accentuate din spectrul tulburărilor de personalitate de tip borderline și narcisic, caracterizate de instabilitate emoțională, comportamente autodestructive și o nevoie disperată de validare externă.

Una dintre cele mai întâlnite vulnerabilități este impulsivitatea. Cocaina atrage în special persoanele care nu pot tolera frustrarea sau amânarea recompensei. Aceste persoane caută senzații tari, trăiesc intens și gândesc mai puțin în termeni de consecințe pe termen lung. Sistemul lor de autocontrol este fragil, iar cortexul prefrontal (responsabil cu luarea deciziilor raționale) este adesea subactiv sau dominat de sistemele emoționale primare. Impulsivitatea devine astfel nu doar un factor de risc pentru inițierea consumului, ci și o barieră majoră în menținerea abstinenței, mai ales în momente de stres sau plictiseală profundă.

Un alt element central este anxietatea, adesea ascunsă sub comportamente „curajoase” sau „rebeli”. Mulți consumatori cronici de cocaină trăiesc cu o anxietate generalizată permanentă, o tensiune internă care nu poate fi exprimată sau controlată. Cocaina, în doze mici și în stadiile inițiale, reduce temporar această anxietate, oferind o stare artificială de siguranță, claritate și dominare. Paradoxal, însă, pe termen lung cocaina accentuează răspunsul la stres, deteriorează somnul și reactivează circuitele anxietății, ceea ce duce la un cerc vicios: mai multă anxietate – mai multă cocaină – mai puțin echilibru interior.

Depresia este adesea prezentă în fundalul psihologic al consumatorului de cocaină, chiar dacă este mascată de episoade de hiperactivitate. Este o depresie atipică, cu o senzație de gol intern, incapacitate de a simți plăcere autentică (anhedonie), sentiment de inutilitate sau nevrednicie. Multe persoane încep să consume cocaină tocmai pentru a combate această lipsă de sens, pentru a umple temporar un vid interior care altfel pare intolerabil. În acest sens, cocaina devine un fel de „lipici psihologic” temporar, care maschează crăpăturile identitare și emoționale ale individului. Dar efectul este înșelător: cu cât este folosit mai mult, cu atât distruge mai profund capacitatea naturală a creierului de a simți bucurie și împlinire.

În spatele acestor simptome apar frecvent traume nerezolvate. Studiile arată că o proporție mare dintre consumatorii de cocaină au fost expuși în copilărie la neglijare emoțională, abuz fizic, abuz sexual sau instabilitate familială. Trauma lasă în urma ei o amprentă profundă asupra sistemului nervos: hipervigilență, lipsă de siguranță internă, imposibilitatea de a construi atașamente stabile. Cocaina, prin efectele ei rapide asupra dopaminei și serotoninei, produce un fals sentiment de stabilitate și autovalidare, făcând persoana să se simtă pentru scurt timp în control, văzută și capabilă.

De asemenea, multe persoane care devin dependente de cocaină au trăit într-un mediu în care emoțiile nu au fost validate, iar exprimarea lor a fost pedepsită sau ignorată. Astfel, persoana nu a învățat să gestioneze în mod sănătos furia, frica, tristețea sau singurătatea. În lipsa acestor abilități de reglare emoțională, cocaina devine o soluție rapidă pentru orice disconfort: un „medicament” universal pentru toate emoțiile incomode. Dar cu fiecare utilizare, capacitatea internă de a face față vieții slăbește și mai mult, iar substanța devine o proteză psihologică de care nu se mai poate desprinde.

Un alt element comun este nevoia disperată de control. Mulți consumatori de cocaină au crescut în medii haotice, lipsite de predictibilitate și coerență. În acest context, cocaina devine un instrument de obținere rapidă a unui sentiment de putere și stăpânire asupra propriei vieți. În timp ce totul pare să se destrame, cocaina oferă, chiar și iluzoriu, senzația că individul deține controlul asupra propriei stări mentale, asupra realității înconjurătoare. Este o formă de compensare psihologică pentru sentimentul de neputință trăit în copilărie sau în relațiile abuzive.

Legat de acest aspect, apare și un narcisism de supraviețuire. Pentru unii consumatori, cocaina nu este doar un drog, ci un „trofeu” al statutului, un semn de apartenență la o lume a celor puternici, bogați, invincibili. În acest caz, consumul este parte dintr-un sine fals construit social, menit să ascundă un sine profund rănit, umilit sau ignorat. Cocaina devine astfel un mijloc de a recrea o identitate falsă, de a păstra o mască puternică atunci când vulnerabilitatea reală este considerată periculoasă.

De asemenea, mulți consumatori cronici de cocaină au o relație disfuncțională cu efortul și răbdarea. Crescuți poate într-un mediu în care li s-a cerut perfecțiune sau unde efortul nu a fost răsplătit corect, aceștia dezvoltă o aversiune față de așteptare, muncă susținută, progres lent. Cocaina, oferind rezultate imediate – energie, încredere, motivație falsă – devine soluția ideală pentru cei care nu au învățat să construiască lent, să tolereze eșecul sau să dezvolte perseverență. Este o formă de autotratament pentru o copilărie plină de frustrări și dezamăgiri.

Un alt aspect relevant este fragilitatea relațională. Persoanele dependente de cocaină au adesea relații intense dar instabile, marcate de idealizare și devalorizare. Incapacitatea de a construi intimitate autentică le face să folosească substanța ca pe o formă de conexiune substitutivă. Cocaina devine partenerul loial care nu trădează, nu pleacă, nu cere nimic în schimb – până când, de fapt, cere totul. De aici și confuzia afectivă: persoana dependentă nu mai știe unde se termină dorința de iubire și unde începe dorința de cocaină.

Din punct de vedere psihodinamic, cocaina poate fi interpretată ca o formă de autoagresiune mascată. Sub iluzia plăcerii se află adesea o pulsiune distructivă: o dorință inconștientă de a se pedepsi, de a se autodistruge, de a scăpa de suferință prin anihilare psihică. Mulți consumatori descriu senzația că „nu le mai pasă” de nimic după o perioadă de consum, ca și cum cocaina ar fi un vehicul spre dispariție interioară. Este un mesaj tăcut: „dacă nu pot trăi cu durerea mea, mai bine nu mai simt deloc”.

Tiparul dependentului de cocaină este profund și complex, compus din straturi multiple de suferință, trăsături de personalitate vulnerabile și mecanisme de adaptare disfuncționale. Nu există un singur profil, dar există o matrice comună: o durere nerostită, un gol emoțional, o nevoie profundă de iubire și siguranță care nu și-a găsit niciodată un răspuns sănătos. Cocaina nu este cauza, ci simptomul unei încercări disperate de a funcționa într-o lume interioară devastată.

În spatele fiecărei doze, nu este doar o alegere, ci o poveste. Iar dacă vrem să vindecăm dependența, trebuie mai întâi să înțelegem această poveste – nu pentru a o scuza, ci pentru a elibera omul captiv în ea.

Dincolo de fiecare linie de cocaină trasată pe o masă rece, se află o inimă care a fost cândva zdrobită, un copil care a vrut doar să fie iubit și o ființă care, poate, nu a învățat niciodată să-și țină durerea în brațe fără să fugă de ea.

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.

Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.

Newton, D. E. (2016). Substance Abuse: A Reference Handbook (2nd ed.). ABC-CLIO.

Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.

Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.

Wagner, H. L. (2003). Cocaine (Drugs: The Straight Facts series). Infobase Publishing.

Pontes, H. M. (Ed.). (2022). Behavioral Addictions: The Science Behind Our Obsessions. Academic Press.

Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).

Daley, D. C. (2004). Counseling for Cocaine Addiction. Center for Substance Abuse Treatment (CSAT) / Hazelden Foundation.

Koob, G. F., & Volkow, N. D. (2016). Neurobiology of addiction: a neurocircuitry analysis. The Lancet Psychiatry, 3(8), 760–773.