Un articol inspirat din „Alcohol Explained” de William Porter, „Addiction and Choice” și „Lacan and Addiction”

De ce continuăm să bem, chiar și atunci când știm cu toată luciditatea că ne face rău? De ce, după ce jurăm cu sinceritate că „gata, e ultima dată”, ne trezim din nou cu un pahar în mână, deseori fără să știm exact cum am ajuns acolo? Aceasta nu este o întrebare simplă, iar răspunsul nu ține de o explicație morală. Nu e vorba de lene, slăbiciune sau lipsă de caracter. Este vorba despre cum funcționează creierul uman, cum acționează emoțiile, cum se formează identitatea și, poate cel mai profund, despre cum încercăm să vindecăm, fără să știm, o lipsă interioară dureroasă.

În primul rând, trebuie spus clar: alcoolismul nu este o alegere conștientă, repetată intenționat zi de zi pentru a ne face rău. Este rezultatul unui mecanism biologic și psihologic care s-a instalat în timp, adesea pe nesimțite. Conform cărții „Alcohol Explained” de William Porter, consumul repetat de alcool produce modificări în neurochimia creierului. La început, alcoolul relaxează, reduce anxietatea și creează o senzație de euforie ușoară. Dar cu fiecare pahar, sistemul nervos central începe să se adapteze. Receptorii GABA sunt suprastimulați, iar glutamatul – principalul excitator – este inhibat. După o vreme, creierul învață să compenseze aceste dezechilibre, dar asta înseamnă că, în lipsa alcoolului, persoana trăiește o stare de disconfort, neliniște, insomnie, iritabilitate. Așa apare toleranța și, odată cu ea, nevoia compulsivă de a bea nu pentru plăcere, ci pentru a se simți „normal”.

Așadar, nu este un viciu. Este un sistem care a fost deturnat. Un creier obișnuit cu alcoolul va „cere” alcool chiar dacă rațional înțelege cât de dăunător este. Asta explică de ce unii oameni, deși au voință, inteligență și conștiență, continuă să bea. Nu este alegerea conștientă cea care domină, ci răspunsul emoțional învățat. Când apare un factor declanșator – o ceartă, un eșec, o emoție grea – creierul oferă soluția pe care o cunoaște: bea. De fapt, ce se întâmplă în acel moment este că sistemul limbic, partea emoțională a creierului, preia controlul și copleșește cortexul prefrontal, partea responsabilă cu luarea deciziilor raționale.

În „Addiction and Choice”, se explică foarte clar că, în cazul dependenței, alegerile devin automate. Reacțiile sunt învățate, antrenate, repetate, iar creierul nu mai evaluează moral situația. Când corpul suferă de lipsa alcoolului, orice rezistență se prăbușește. Ceea ce pare „o alegere slabă” este, în realitate, o reacție fiziologică puternică și urgentă, care devine mai convingătoare decât orice argument logic.

Dar dincolo de biologie, există o dimensiune și mai subtilă, poate chiar mai tulburătoare. Jacques Lacan, în „Lacan and Addiction”, ne arată că dependența nu este doar despre chimie, ci despre dorință. Iar dorința, spune el, nu este niciodată complet rațională. Ea pornește dintr-o lipsă. Dintr-un gol interior. Dintr-o întrebare fără răspuns: „Cine sunt eu, cu adevărat?” Lacan spune că dorința nu caută neapărat un obiect, ci o întregire a sinelui. Iar alcoolul, în această dinamică, devine un substitut. O încercare inconștientă de a închide rana. Nu bem doar ca să ne simțim bine. Bem ca să nu simțim că lipsește ceva. Ca să ne reparăm temporar. Ca să ne recăpătăm o coerență, chiar și iluzorie.

Acesta este motivul pentru care alcoolul devine parte din identitate. În timp, nu mai bem doar din când în când. Ajungem să credem că „a bea” face parte din cine suntem. A devenit stil de viață, ritual, obișnuință socială, metodă de reglare emoțională, scut împotriva intimității sau a durerii. Dacă ne întrebăm „Cine sunt eu fără alcool?”, mulți nu mai au un răspuns clar. Pentru că alcoolul s-a lipit de Eu, ca o proteză psihică.

Și dacă ajungem să renunțăm, chiar și pentru o vreme, apare un alt fenomen perfid: craving-ul. Acesta nu este o simplă poftă. Este un ghem de emoții, trăiri, reflexe și amintiri care ne asaltează. Un cuvânt, un miros, o melodie, o emoție sau o persoană pot deveni declanșatori. În acele momente, gândirea devine brusc bruiată. O voce interioară șoptește: „Doar unul. Meriți. Ce poate fi rău?” Acea voce nu e vocea sinelui autentic. E vocea programării vechi. A reflexului care încă mai trăiește. A părții din noi care vrea să supraviețuiască durerii folosind metoda învățată.

Și totuși, paradoxul adicției este că, de cele mai multe ori, oamenii beau nu ca să simtă plăcere, ci ca să scape de rușine, vină, neputință, singurătate. După consum apare rușinea – și cu ea, nevoia de a bea din nou ca să nu o mai simțim. Se creează un cerc vicios în care suferința devine justificarea consumului, iar consumul generează și mai multă suferință.

În toată această complexitate, e ușor să ne judecăm. Să ne spunem: „Sunt slab.” Dar adevărul este că nu poți opri ceva ce nu înțelegi. Iar înțelegerea adicției este primul pas spre eliberare. Trebuie să învățăm să ne uităm la consum nu ca la un act de rușine, ci ca la un mesaj. Ce încearcă să-mi spună comportamentul meu? Ce gol vreau să umplu? Ce emoție vreau să evit? Ce parte din mine cere, de fapt, să fie ascultată?

Eliberarea începe cu compasiunea față de sine. Cu recunoașterea faptului că ai făcut ce-ai știut mai bine ca să supraviețuiești. Că băutura nu a fost inamicul, ci un mecanism de apărare învățat. Apoi urmează pașii practici: înlocuirea alcoolului cu alte surse de alinare reală – sport, terapie, grupuri de sprijin, scris, natură, legături autentice. În timp, creierul se resetează, dorințele se rafinează și sinele real începe să prindă contur.

Poate cel mai greu lucru de acceptat este că nu vom putea niciodată umple acel gol cu ceva exterior. Dar putem învăța să trăim cu el, să îl cunoaștem și să îl îmblânzim. Nu cu alcool, ci cu prezență, cu adevăr, cu iubire față de noi înșine.

A bea nu este o simplă lipsă de voință. Este o cale de a spune: „Mi-e greu. Nu știu altfel.” Dar există un alt fel. Și el începe exact aici – cu înțelegerea că nu ești singur și că ceea ce simți este firesc, dar nu trebuie să devină destin.

Și dacă simți că nu mai poți, amintește-ți: nu ești slab, ci doar obosit de atâtea bătălii purtate singur. E timpul să lași rușinea jos și să începi să te porți cu tine însuți nu ca cu un dușman, ci ca și cum ai fi propriul tău copil rătăcit, care a făcut ce a știut ca să supraviețuiască. Vindecarea nu începe cu forța, ci cu blândețea de a rămâne alături de tine chiar și în cea mai întunecată noapte.

Surse:

• Porter, William. Alcohol Explained. Independently published.

• Heather, Nick & Segal, Gabriel (Eds.). Addiction and Choice: Rethinking the Relationship. Oxford University Press, 2016.

• Baldwin, Yael; Malone, Kareen R.; Svolos, Thomas (Eds.). Lacan and Addiction: An Anthology. Karnac Books, 2011.