Plicul era pe numele lui, dar l-ai deschis tu. O firmă de recuperare îți scria, sec, că suma restantă a ajuns la câteva zeci de mii de lei. Nu știai de niciun împrumut. Ai sunat la numărul din scrisoare, cu mâna tremurând, și prima întrebare care ți-a venit în minte n-a fost „cât datorează?”, ci „o să-mi ia și mie casa?”

Dacă te afli acum în acest punct, întrebarea despre datoriile soțului e una practică și urgentă. Vrei să știi ce poate lua un creditor, ce rămâne al tău, ce rămâne al copiilor. Și, aproape în aceeași suflare, vrei să înțelegi cum a fost posibil: cum a putut un om cu care dormi în același pat să facă datorii la jocuri de noroc luni sau ani la rând fără să afli.

Articolul are două părți. În prima îți explic, pe textul Codului civil, ce înseamnă datoriile comune, ce sunt datoriile personale ale unui soț și ce măsuri îți pune legea la îndemână. Nu e o consultație juridică: legea îți arată regulile generale, iar cazul tău concret îl lămurește un avocat sau un notar, care vede contractele și actele de proprietate. În a doua parte, mai lungă, ajungem la ce arată cercetarea despre partenerele oamenilor care joacă: de ce se ascund datoriile, ce se întâmplă cu încrederea și ce poți face ca el să ajungă la tratament, fără să te transformi în paznicul lui.

Începem cu ce te apasă cel mai tare: banii.

Când datoriile soțului devin și ale tale, după Codul civil

Primul lucru pe care trebuie să-l afli este regimul matrimonial în care sunteți căsătoriți. Dacă nu ați semnat niciodată la notar o convenție matrimonială, sunteți, de regulă, în regimul comunității legale. Dacă ați semnat o convenție de separație de bunuri, regulile sunt altele și ajungem la ele puțin mai jos.

În comunitatea legală, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre voi sunt, de la data dobândirii, bunuri comune în devălmășie (Codul civil, art. 339). Asta include, poate te surprinde, și veniturile din muncă și pensiile, dacă devin scadente în timpul comunității (Codul civil, art. 341). Salariul lui, odată încasat, nu e „banii lui”, ci, în principiu, bani comuni. Rămân bunuri proprii, printre altele, cele moștenite sau primite prin donație (dacă cel care le-a dat nu a spus expres că vor fi comune), bunurile de uz personal și cele care înlocuiesc un bun propriu (Codul civil, art. 340).

Acum, datoriile. Codul civil enumeră exact situațiile în care soții răspund cu bunurile comune. Sunt patru (Codul civil, art. 351):

1. obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune (de exemplu, un credit luat pentru apartamentul în care locuiți);
2. obligațiile pe care le-ați contractat împreună;
3. obligațiile asumate de oricare dintre voi pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
4. repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor unui terț, în măsura în care au sporit bunurile comune.

Uită-te atent la listă. Un împrumut luat de el singur, pe numele lui, ca să acopere pierderi la pariuri, nu apare acolo în mod direct. Nu e luat pentru casă, nu l-ați semnat împreună, iar banii nu s-au dus pe mâncare sau pe facturi. Asta nu înseamnă că orice împrumut ascuns e automat o datorie personală. Un creditor poate susține că banii au mers pe cheltuielile obișnuite ale familiei, iar în cazul acesta încadrarea o face, la nevoie, instanța, pe baza actelor. Dar regula de pornire e clară: datoriile comune sunt cele din lista de mai sus, iar restul sunt, în principiu, datorii personale ale soțului care le-a făcut.

Diferența contează mult, pentru că legea le tratează foarte diferit.

Pentru datoriile comune, creditorul urmărește întâi bunurile comune. În măsura în care acestea nu ajung, soții răspund solidar, cu bunurile proprii (Codul civil, art. 352). Pe românește: dacă ai semnat alături de el un credit, nu te mai protejează regulile de mai jos despre datoriile personale. Ai devenit parte a datoriei. Despre ce înseamnă să semnezi ca girant sau codebitor am scris pe larg în articolul Girant sau codebitor: ce riști când semnezi pentru cel care joacă, pentru că aici se fac cele mai multe greșeli, de obicei din iubire și sub presiune.

Pentru datoriile personale ale unuia dintre soți, regula e alta: bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți (Codul civil, art. 353 alin. 1). Creditorul lui personal se îndreaptă, mai întâi, asupra bunurilor proprii ale lui. Abia după ce a făcut asta și nu și-a recuperat banii, poate cere partajul bunurilor comune, dar numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței (Codul civil, art. 353 alin. 2). Bunurile împărțite astfel devin bunuri proprii (Codul civil, art. 353 alin. 3).

Citește încă o dată fraza asta, pentru că e una dintre cele mai importante din tot articolul. Creditorul lui nu poate veni direct peste bunurile voastre comune. Poate, însă, după un drum procedural, să ceară ca din ele să se separe partea lui, ca să se îndestuleze din ea. Nu e o protecție absolută, e o ordine a pașilor. Ce poate lua efectiv un executor, în ce ordine și cu ce limite, am explicat în articolul despre datoriile de joc și executorul judecătoresc.

Mai există o regulă care te privește direct dacă lucrezi. Veniturile tale din muncă, pensia sau alte venituri asemănătoare nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de celălalt soț, cu excepția celor făcute pentru cheltuielile obișnuite ale căsătoriei (Codul civil, art. 354). Altfel spus, chiar dacă o datorie e considerată comună pentru că el a cumpărat ceva pentru bunurile comune, salariul tău nu poate fi poprit pentru ea, cu singura excepție a cheltuielilor obișnuite ale casei.

Dacă sunteți căsătoriți în regimul separației de bunuri, fiecare dintre voi e proprietar exclusiv pe bunurile dobândite înainte de căsătorie și pe cele dobândite în nume propriu după aceea (Codul civil, art. 360 alin. 1). Iar niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din actele celuilalt (Codul civil, art. 364 alin. 1). Rămâne o excepție: soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru cheltuielile obișnuite ale căsătoriei și pentru creșterea și educarea copiilor (Codul civil, art. 364 alin. 2).

Până aici, regulile despre cine plătește. Mai rămâne o întrebare, poate cea mai dureroasă: cum a reușit el să facă toate astea fără ca tu să afli? O parte din răspuns e tot în lege.

Fiecare soț poate face singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare și orice operațiuni legate de acestea, iar față de bancă titularul contului poate dispune de fondurile depuse (Codul civil, art. 317 alin. 2 și 3). Banca nu te întreabă pe tine când el retrage salariul de pe cardul lui sau îl trimite într-un cont de pariuri. La fel, oricare dintre soți poate vinde singur, cu titlu oneros, bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu e supusă formalităților de publicitate (Codul civil, art. 346 alin. 2). Telefonul, laptopul, bijuteriile pot dispărea fără semnătura ta. Pentru bunurile comune mai importante, cele supuse publicității, cum sunt imobilele, actele de înstrăinare sau de grevare se încheie numai cu acordul ambilor soți (Codul civil, art. 346 alin. 1), iar actul făcut fără consimțământul tău expres, acolo unde era necesar, e anulabil (Codul civil, art. 347).

Asta explică de ce atât de multe femei află ultimele. Sistemul nu e construit să te anunțe pe tine. Dar legea îți dă câteva instrumente ca să afli și să te aperi, iar despre ele vorbim mai departe.

Casa, dreptul de a afla și măsurile pe care le poți cere

Dacă ai o singură grijă în noaptea asta, probabil e locuința. Codul civil o protejează separat, sub numele de „locuința familiei”. Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia (Codul civil, art. 322 alin. 1). Mai mult, nu poate muta sau vinde nici bunurile care mobilează ori decorează locuința fără consimțământul scris al celuilalt (Codul civil, art. 322 alin. 2).

Protecția are o condiție practică. Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară a imobilului ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul lui (Codul civil, art. 321 alin. 2). Notarea contează, pentru că, dacă locuința nu e notată și el încheie totuși un act fără acordul tău, nu mai poți cere anularea actului, ci doar daune-interese, cu excepția cazului în care cel care a cumpărat sau a primit garanția știa pe altă cale că acolo e locuința familiei (Codul civil, art. 322 alin. 5). Dacă locuința e notată, soțul care nu și-a dat acordul poate cere anularea actului în termen de un an (Codul civil, art. 322 alin. 4). Cum se face concret notarea și ce acte îți trebuie îți spune un notar sau biroul de cadastru, dar e un pas pe care merită să-l discuți repede.

Al doilea instrument e dreptul de a afla. Mulți oameni nu știu că el există scris negru pe alb. Fiecare soț poate cere celuilalt să-l informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar dacă refuzul e nejustificat, se poate adresa instanței de tutelă (Codul civil, art. 318 alin. 1). Instanța îl poate obliga pe soț sau pe orice terț să furnizeze informațiile și să depună probele cerute (Codul civil, art. 318 alin. 2). Terții pot refuza doar dacă refuzul e justificat de secretul profesional (Codul civil, art. 318 alin. 3).

Există și o prevedere care pare făcută anume pentru situația ta. Când anumite informații pot fi obținute numai la cererea celuilalt soț și el refuză să le ceară, refuzul naște prezumția relativă că ce susții tu este adevărat (Codul civil, art. 318 alin. 4). „Relativă” înseamnă că el poate dovedi contrariul. Dar sarcina se mută: nu mai trebuie să probezi tu totul de la zero. Până să ajungi în instanță, unele lucruri le poți afla și pe căi mai simple, de pildă la Biroul de Credit, unde fiecare își poate cere propriul raport; am descris pas cu pas ce poți afla de la Biroul de Credit când bănuiești datorii ascunse și ce nu poți afla fără acordul lui.

Al treilea instrument e o măsură pe care legea o numește, cu bună știință, excepțională. Dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres (Codul civil, art. 316 alin. 1). Durata poate fi prelungită, dar fără să depășească în total doi ani. Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii sunt anulabile, iar acțiunea se prescrie într-un an de când soțul vătămat a aflat de act (Codul civil, art. 316 alin. 2).

Gândește-te la ea ca la o frână temporară, nu ca la o soluție definitivă. E potrivită mai ales atunci când există bunuri concrete pe care te temi că le va vinde sau le va pune garanție.

Al patrulea instrument e mai puternic și schimbă regimul însuși. Dacă sunteți în comunitate legală, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei (Codul civil, art. 370 alin. 1). Se numește separație judiciară de bunuri și nu presupune divorțul. Între soți, efectele se produc de la data cererii, cu excepția cazului în care instanța dispune să se aplice de la data despărțirii în fapt (Codul civil, art. 371 alin. 2). Creditorii soților nu pot cere ei separația, dar pot interveni în proces (Codul civil, art. 372 alin. 1).

Există și calea notarială, pe care o aleg cuplurile care se înțeleg. După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot înlocui sau modifica regimul matrimonial printr-o convenție la notar (Codul civil, art. 369 alin. 1). Aici trebuie spus limpede ceva ce unii speră să ocolească: legea protejează creditorii. Creditorii prejudiciați pot formula acțiune revocatorie în termen de un an de la publicitatea schimbării și pot invoca oricând inopozabilitatea modificării făcute în frauda intereselor lor (Codul civil, art. 369 alin. 3 și 4). O schimbare de regim făcută ca să „fugă” bunurile de o datorie deja existentă poate fi, deci, contestată. Ea te poate ajuta pentru viitor, ca datoriile pe care le va face de acum înainte să rămână ale lui, dar nu șterge trecutul.

Dacă ajungeți la divorț, comunitatea se lichidează prin hotărâre judecătorească sau prin act notarial, iar până la finalizarea lichidării comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și a obligațiilor (Codul civil, art. 355). La lichidare, fiecare își preia bunurile proprii, apoi se împart bunurile comune și se regularizează datoriile. Cota fiecăruia se stabilește după contribuția la dobândirea bunurilor comune și la plata obligațiilor comune, iar până la proba contrară contribuția se prezumă egală (Codul civil, art. 357). Bunurile comune pot fi împărțite, total sau parțial, și în timpul căsătoriei, prin bună învoială la notar sau în instanță, fără ca regimul comunității să înceteze doar pentru că bunurile au fost împărțite (Codul civil, art. 358).

Un ultim lucru din lege, pentru că o să-l auzi invocat în certuri. Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc și contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei (Codul civil, art. 325). Sprijinul material reciproc nu înseamnă că trebuie să-i plătești pierderile de la pariuri. Înseamnă că amândoi duceți casa, fiecare după puterile lui.

Toate aceste reguli trebuie potrivite pe actele voastre: cine a semnat ce, pe numele cui e locuința, când s-au luat creditele, în ce regim sunteți. Un avocat specializat în dreptul familiei sau un notar îți poate spune, pe documente, ce se aplică la tine. Ce nu-ți poate spune niciun avocat e de ce omul de lângă tine a ascuns toate astea. Acolo intră psihologia, și cercetarea are destul de multe de spus.

De ce își ascunde datoriile și ce se întâmplă cu încrederea

Poate ți s-a întâmplat să răsfoiești extrasele de cont la două noaptea și să găsești, printre plățile la supermarket, zeci de tranzacții mici către aceeași firmă. Să-l întrebi a doua zi și să primești o explicație atât de liniștită încât, pentru o clipă, să te întrebi dacă nu cumva ai înțeles tu greșit. Apoi să afli, după câteva săptămâni, că explicația era inventată.

Partenerele oamenilor care joacă descriu experiența aceasta atât de asemănător încât cercetătorii o tratează ca pe o temă separată. Într-un studiu calitativ australian, cu interviuri aprofundate cu 18 parteneri și foști parteneri ai unor oameni cu probleme de joc, efectele financiare au fost substanțiale și de durată: unii au fost nevoiți să-și ia o slujbă în plus ca să acopere cheltuielile casei și datoriile de joc, alții și-au pierdut economiile, locuința, bunurile și felul de viață pe care îl aveau. Dar la fel de devastatoare au fost minciunile, lipsa de onestitate și ascunderea problemelor și a jocului, care au adus suferință, pierderea încrederii și sentimentul de trădare (Holdsworth et al., 2013). Pentru mulți dintre participanți, toate acestea s-au încheiat cu separarea sau divorțul.

Observă ordinea. Femeile care trec prin asta spun adesea că banii pierduți se pot recupera, într-un fel sau altul, iar minciuna nu. Studiul australian confirmă intuiția: dezvăluirea ascunderii a lovit în identitatea partenerilor și a adus conflicte noi în relație, peste problemele cu banii (Holdsworth et al., 2013).

Un studiu finlandez a analizat altfel aceeași realitate. Cercetătoarea a citit mesajele scrise de 40 de parteneri ai unor jucători pe un forum online dedicat problemelor de joc și apropiaților lor. Descoperirea jocului și a datoriilor a provocat rușine, teama de a fi judecați de ceilalți și probleme de încredere. Pentru mulți parteneri, preluarea gestiunii banilor casei a fost o cale de a salva familia de alte datorii. Iar sentimentele față de omul care juca erau amestecate: unii voiau să-i mai dea familiei o șansă, alții, îngrijorați pentru copii, au decis să divorțeze (Järvinen-Tassopoulos, 2020).

Cât despre motivul ascunderii, cercetătorii care lucrează cu cuplurile în care unul dintre parteneri are tulburare de joc pornesc de la o constatare simplă: oamenii care joacă tind să-și mintă partenerul ca să ascundă cât de mare e problema și cât de mari sunt datoriile, iar asta poate deveni o încălcare gravă a relației (Côté et al., 2022). Minciuna nu e o trăsătură separată de joc, ci face parte din felul în care jocul se menține. Cât timp nimeni nu știe, nimeni nu-l oprește. Mecanismele din spatele ei, de la rușine la convingerea că „o să recuperez și nimeni nu va afla”, le-am descris pe larg în articolul despre psihologia minciunii la jucători.

O recenzie de literatură des citată trece în revistă efectele jocului problematic asupra soțului sau soției, a copiilor și a părinților, și discută tratamentele disponibile pentru membrii familiei (Kalischuk et al., 2006). Citind-o, înțelegi că soția nu e un spectator al problemei. E prinsă în ea, de multe ori fără să știe.

Aici apare o capcană în care cad multe femei. După ce descoperi o minciună, e firesc să vrei să afli tot. Verifici telefonul, contul, istoricul de navigare, buzunarele. Uneori găsești ceva, alteori nu, dar starea de alertă nu se mai stinge. Starea asta de veghe continuă te epuizează mai repede decât orice altceva. Nu e un defect al tău. E reacția normală a unui om care a fost mințit și nu mai știe pe ce să se sprijine.

Totuși, se poate reconstrui ceva? Cercetarea nu dă un răspuns simplu, dar dă câteva repere. O echipă din Québec a lucrat cu trei cupluri, în cadrul unui tratament de cuplu pentru tulburarea de joc care pune accentul pe procesele de iertare. Rezultatele au fost promițătoare și au arătat un lucru important: iertarea nu e un act unilateral al ei, ci un proces în care ce face el și ce face ea se influențează continuu (Côté et al., 2022). E un studiu pe trei cupluri, deci nu poți generaliza din el. Dar contrazice ideea că încrederea fie revine de la sine, fie e pierdută definitiv.

Încrederea se reconstruiește, atunci când se reconstruiește, din fapte verificabile repetate în timp, nu din promisiuni. Dar înainte de pașii practici, merită să vezi cât de mare e, de fapt, povara pe care o duci.

Cât te costă, de fapt, datoriile lui

Când lumea vorbește despre jocurile de noroc, vorbește despre el. Despre cât a pierdut, cât datorează, dacă se poate opri. Studiile din ultimii ani au început să numere și oamenii din jurul lui.

Un studiu australian pe un panel online a întrebat 3.076 de jucători și 2.129 de persoane afectate de jocul altcuiva câți oameni au fost afectați negativ de jocul respectiv. Jucătorii cu probleme au estimat, în medie, patru oameni. Cei afectați au estimat șase, socotindu-se și pe ei. Autorii au considerat cifra de șase mai apropiată de realitate, pentru că nu e influențată de dorința jucătorilor de a se prezenta într-o lumină mai bună. Iar cei mai des menționați printre cei afectați au fost membrii apropiați ai familiei, inclusiv soții și copiii (Goodwin et al., 2017).

O altă echipă australiană a încercat să definească ce înseamnă, concret, prejudiciul produs de jocurile de noroc. A adunat date din literatură, din interviuri cu specialiști, din interviuri cu jucători și cu apropiații lor, și din forumuri publice. Rezultatul a fost o definiție și o clasificare a prejudiciilor, care pornește de la ideea că acestea ating indivizi, familii și comunități, și nu doar oamenii cu tulburare de joc (Langham et al., 2016). Clasificarea are mai multe domenii, iar cel financiar e doar unul dintre ele, alături de cel emoțional, de relații, de sănătate și de muncă.

Despre soți există date mai precise. Un studiu pe 5.036 de participanți din Australia și Noua Zeelandă a comparat prejudiciile raportate de jucători cu cele raportate de soții lor. Numărul total de prejudicii a fost asemănător, dar natura lor a diferit: soții au raportat cele mai multe prejudicii în domeniul emoțional și în cel al relației, iar jucătorii mai multe în celelalte domenii. Soții au fost de cinci până la șase ori mai predispuși să spună că jocul a crescut conflictele, a adus tensiune în relație sau a dus la încheierea ei (Jeffrey et al., 2019). Titlul studiului, în engleză, face un joc de cuvinte cu jurământul de căsătorie: „până când datoria ne va despărți”.

Să mai luăm un studiu, ca să vezi că imaginea se repetă. Pe serviciul australian național de consiliere online pentru probleme de joc, cercetătorii au analizat toți cei 366 de apropiați ai unor jucători care au cerut ajutor prin chat într-o perioadă de 21 de luni. Cel mai des era vorba de partenerii de viață ai jucătorilor și, tot cel mai des, de femei sub 30 de ani. Aproape toți au raportat suferință emoțională (97,5%) și efecte asupra relației (95,9%), urmate de efecte asupra vieții sociale (92,1%) și asupra finanțelor (91,3%) (Dowling et al., 2014).

Povara se simte și la nivel personal. Un studiu canadian pe 186 de apropiați ai unor jucători, care au cerut sprijin telefonic și materiale scrise, a arătat că soțiile și soții, ca și cei mai tineri, raportau mai multă suferință personală decât alți membri ai familiei. Satisfacția mai scăzută în relație era legată de mai multe consecințe emoționale și de o problemă de joc mai severă (Hodgins, Shead și Makarchuk, 2007).

Există și un subiect pe care nu-l putem ocoli, deși e greu. O recenzie sistematică și meta-analiză a examinat legătura dintre jocul problematic și violența în cuplu. Peste o treime dintre oamenii cu probleme de joc au spus că au fost victime ale violenței fizice în cuplu (38,1%) sau că au comis-o (36,5%), iar printre cei care comit violență în cuplu prevalența jocului problematic a fost de 11,3% (Dowling et al., 2016). Autorii subliniază că natura exactă a legăturii nu e încă stabilită și că furia, consumul de alcool și alte substanțe, impulsivitatea și lipsa unui loc de muncă stabil par implicate.

Îți spun asta într-un articol despre datorii pentru că, uneori, controlul banilor face parte dintr-o formă de control mai largă. Dacă îți ia salariul cu forța, îți folosește cardul fără acord, te amenință sau te lovește când pierde, discuția se mută pe siguranța ta și a copiilor. În situația aceasta, ordinea priorităților se schimbă: întâi siguranța, apoi tot restul. Strategiile din secțiunea următoare sunt gândite pentru relațiile în care nu există violență.

Un ultim studiu, pentru că deschide o ușă. O recenzie sistematică a 30 de studii empirice despre jocul problematic și familie a ajuns la două concluzii. Prima nu te surprinde: jocul are numeroase efecte negative asupra indivizilor, a familiilor și a felului în care funcționează familia. A doua contează mai mult acum: implicarea familiei în tratamentul jocului problematic e legată de rezultate mai bune ale tratamentului și de o funcționare mai bună atât a omului, cât și a familiei (Kourgiantakis et al., 2013).

Cu alte cuvinte, tu ești printre cei mai afectați de jocul lui, dar ești și printre puținii oameni care pot schimba cursul lucrurilor. Felul în care o poți face e mai puțin intuitiv decât pare.

Ce poți face ca el să ajungă la tratament

Reacțiile pe care le are aproape orice soție după ce descoperă datoriile sunt cearta, ultimatumul, plânsul, tăcerea de zile întregi, apoi încă o dată cearta. Sunt firești. Dar e puțin probabil ca vreuna dintre ele, singură, să-l ducă la tratament.

Un studiu din Québec a pus exact această întrebare: strategiile pe care le folosesc partenerele chiar influențează jocul celuilalt? Cercetătorii au intervievat 19 participanți, majoritatea cupluri formate dintr-un jucător și partenera lui. Răspunsul a fost da, partenerele pot influența jocul, uneori exact în direcția dorită, adică spre mai puțin joc. Dar unele strategii pot crește dorința de a juca, deși partenera nu urmărește asta (Côté et al., 2020). Nu orice reacție bine intenționată ajută.

Aici intervine CRAFT, prescurtarea în engleză de la Community Reinforcement and Family Training (întărire comunitară și antrenament pentru familie). Programul a fost gândit inițial pentru familiile oamenilor cu probleme de alcool sau droguri care refuză tratamentul. În loc să-i ceară familiei să se retragă sau să-l confrunte, CRAFT o învață să comunice fără reproș, să răsplătească perioadele fără consum, să lase consecințele firești ale consumului să cadă pe el, nu pe ea, și să aleagă momentul potrivit pentru a propune tratamentul.

O recenzie sistematică a 14 studii despre CRAFT, cu 691 de membri ai familiei, în cea mai mare parte soții și părinți, a arătat că programul a fost de două ori mai eficient decât grupurile de comparație în a-l aduce pe omul cu adicție la tratament. Formatele cele mai complete, cu ședințe individuale și de grup, au obținut cele mai mari rate de intrare în tratament (77% și 86%). Rezultatul care te privește direct e mai puțin încurajator: cele cinci studii care au adaptat CRAFT pentru jocurile de noroc au avut rate constant scăzute de intrare în tratament, între 12,5% și 23% (Archer et al., 2020). Autorii leagă aceste diferențe de formatul programului, de pregătirea terapeuților și de cât de bine e integrat tratamentul pentru omul care joacă.

Cifrele acestea au o istorie. Prima adaptare pentru jocuri de noroc a fost un manual de autoajutor construit pe baza CRAFT, după un grup de discuție cu apropiați ai unor jucători. În studiul-pilot, 31 de apropiați au primit fie manualul, fie un pachet de control. După trei luni, nu au existat diferențe între grupuri în funcționarea personală și a relației, dar cei care primiseră manualul au spus mai des că jocul scăzuse, au fost mai mulțumiți de program și au simțit mai des că nevoile lor fuseseră acoperite. Doar puțini jucători, în ambele grupuri, au intrat în tratament (Makarchuk et al., 2002).

Studiul următor a fost mult mai mare: 186 de apropiați, 82% femei și 56% soți sau soții, împărțiți aleatoriu în trei grupuri. Unii au primit manualul inspirat din CRAFT, alții manualul plus sprijin telefonic, iar grupul de control a primit informații despre serviciile de tratament. Participanții din toate grupurile au raportat îmbunătățiri la trei și la șase luni, iar intervențiile au fost mai bune decât controlul la numărul de zile de joc, la satisfacția față de program și la măsura în care nevoile participanților au fost acoperite. Numărul celor care au intrat în tratament nu a diferit între grupuri. Autorii au conchis că, pentru a obține acest lucru, apropiații au probabil nevoie de mai multă îndrumare și de sprijin continuu (Hodgins, Toneatto et al., 2007).

În Suedia, o echipă a testat un program online de terapie cognitiv-comportamentală pentru apropiații unor jucători care refuzau tratamentul, cu nouă module și sprijin de la terapeut prin telefon și e-mail. La cei 100 de participanți, programul le-a îmbunătățit apropiaților starea psihică față de lista de așteptare: mai puține consecințe emoționale, mai puțină anxietate și depresie, mai multă satisfacție în relație. Efectele asupra jocului, însă, au fost mici și neconcludente (Magnusson et al., 2019). Concluzia autorilor e onestă: e greu să influențezi jocul prin intermediul unui apropiat, dar se poate întări felul în care apropiatul face față.

Apoi vine o veste mai bună, deocamdată preliminară. Un studiu-pilot australian a comparat un program de șase ședințe, construit pe principiile învățării și ale întăririi comportamentelor dorite, cu îngrijirea obișnuită, la 30 de apropiați ai unor jucători care refuzau tratamentul. În grupul cu programul nou, 60% dintre jucători au intrat în tratament, față de 7% în grupul de comparație, iar suferința psihică a apropiaților a scăzut mai mult (Riley et al., 2026). E un studiu mic, de fezabilitate, cu o treime dintre participanți pierduți pe parcurs. Merită urmărit, nu sărbătorit încă.

Pentru tine, cifrele se traduc așa. CRAFT și programele înrudite te pot ajuta pe tine mai sigur decât îl pot aduce pe el la tratament. Rezultatele sunt mai bune când ai alături un terapeut, nu doar un manual. Iar dacă, după ce ai făcut tot ce ținea de tine, el încă nu e pregătit, nu e vina ta.

Dacă el acceptă să facă un pas, apare a doua întrebare: să intri și tu în tratament, alături de el? Un studiu suedez a comparat terapia comportamentală de cuplu cu terapia cognitiv-comportamentală individuală, ambele online, cu zece module și sprijin săptămânal de la terapeut. Au participat 136 de jucători și 136 de apropiați. Jocul a scăzut în ambele grupuri, fără diferențe semnificative între ele. Dar o proporție mai mare dintre jucătorii din grupul de cuplu a început efectiv tratamentul (Nilsson et al., 2020).

Un studiu spaniol pe 675 de bărbați cu tulburare de joc, tratați în grup timp de 16 săptămâni, a ajuns la un rezultat asemănător, într-un tratament față în față. Cei care au avut alături un apropiat implicat în tratament au venit mai constant la ședințe și au abandonat mai rar. Iar cei a căror soție sau parteneră a fost implicată au avut mai puține recăderi și au respectat mai bine regulile tratamentului decât cei care au venit cu alt apropiat (Jiménez-Murcia et al., 2017).

Implicarea ta poate face o diferență reală pentru el. Felul în care te implici, mai ales când e vorba de bani, face cealaltă jumătate din diferență.

Cum preiei banii fără să devii polițistul lui

Partenerele din studiul finlandez au făcut un lucru pe care probabil l-ai făcut și tu: au luat în mână banii casei ca să oprească noi datorii (Järvinen-Tassopoulos, 2020). Studiile pe care le avem nu spun însă cât de bine funcționează această strategie, așa că o să despart ce se sprijină pe date de ce ține de bunul-simț clinic.

Pornește de la o distincție. Una e să protejezi banii familiei. Alta e să-l supraveghezi pe el. Prima e o limită pe care ți-o pui ție. A doua e o sarcină pe care ți-o asumi pentru el și care te va epuiza, pentru că nimeni nu poate controla complet comportamentul altui adult.

Protejarea banilor înseamnă, practic, lucruri ca acestea: un cont pe numele tău în care îți intră salariul și din care plătești ce ține de casă și de copii; facturile importante (întreținerea, rata la locuință, grădinița) plătite direct din acest cont; niciun card al tău în portofelul lui și nicio parolă a ta în telefonul lui; nicio semnătură pe vreun credit sau pe vreo garanție pentru el, oricât de convingătoare ar fi povestea. Legea te lasă să faci singură operațiuni bancare pe contul tău (Codul civil, art. 317 alin. 2), așa că nu ai nevoie de acordul lui ca să-ți deschizi un cont.

Supravegherea înseamnă altceva: să-i verifici zilnic telefonul, să-i ceri bonuri pentru fiecare cheltuială, să-l suni din oră în oră, să-i dai bani de buzunar ca unui copil și să-l certi pentru fiecare leu lipsă. Unii jucători aflați în tratament aleg singuri ca partenera să le gestioneze banii o perioadă, iar acolo un acord de felul acesta poate fi de folos. Diferența e că l-a cerut el, că are o durată și că e discutat cu terapeutul. Impus din furie, același control riscă să producă minciuni mai bine puse la punct, nu mai puțin joc.

Studiul din Québec arată exact riscul acesta: unele strategii ale partenerelor reduc jocul, altele, fără intenția lor, cresc dorința de a juca (Côté et al., 2020). Protejarea propriilor bani ține de tine și o poți face oricând. Schimbarea lui ține de el.

Dacă el recunoaște problema, există și pași pe care îi poate face el, nu tu. Unul dintre cei mai simpli e autoexcluderea de pe platformele de joc. Am scris despre autoexcluderea la ONJN și despre de ce nu e o pedeapsă, ci un instrument pe care el și-l alege. Diferența dintre „te-am autoexclus eu” și „m-am autoexclus” e enormă pentru felul în care va trăi pasul acesta.

Limitele, ca să funcționeze, trebuie spuse în raport cu el, nu împotriva lui. O limită spusă calm poate suna cam așa, într-un moment în care nu e nici euforic după un câștig, nici prăbușit după o pierdere:

„Te iubesc și vreau să rămânem împreună. Dar nu mai plătesc datorii de la jocuri. Nu semnez niciun credit și nu mă pun garantă. Salariul meu merge pe facturi și pe copii. Dacă vrei să mergi la un specialist, vin cu tine la prima ședință.”

Observă ce lipsește din frază: nu există nicio etichetă pusă lui, nu există „de data asta divorțez” (dacă nu ești gata să o faci) și nu există nicio predică despre ce înseamnă jocul. Există ce faci tu, ce nu mai faci și o ușă deschisă spre tratament. O propunere de tratament făcută fără acuzații îi lasă loc să spună „da” fără să se simtă umilit, și exact acest spațiu încearcă să-l creeze programele de tip CRAFT.

Există apoi limitele care țin de lege. Cererea de informații despre datoriile lui (Codul civil, art. 318), notarea locuinței familiei în cartea funciară (Codul civil, art. 321 alin. 2) sau, în cazurile grave, o cerere de separație judiciară de bunuri (Codul civil, art. 370) nu sunt răzbunări. Sunt moduri de a proteja casa și copiii, și i le poți explica lui exact așa. Multe femei amână acești pași de teamă că el se va simți trădat. Poate că, pe moment, așa va fi. Dar e mai ușor să reconstruiești o relație când nu ești și în pericol să rămâi fără locuință.

Mai e o întrebare care te frământă probabil: ce faci cu datoriile deja făcute? Aici intră în joc tentația de a le acoperi tu, ca să se termine odată. Uneori pare cea mai iubitoare soluție. Studiul australian cu parteneri arată cât de departe poate merge această tentație, până la slujbe în plus și economii pierdute (Holdsworth et al., 2013). Recenzia despre familie leagă rezultatele mai bune de implicarea familiei în tratament (Kourgiantakis et al., 2013); niciunul dintre studiile de aici nu arată că plata datoriilor lui ar avea același efect. Înainte să plătești ceva pentru el, întreabă-te dacă îi cumperi timp pentru recuperare sau timp pentru joc. Răspunsul diferă de la un om la altul, iar un terapeut care lucrează cu familia te poate ajuta să-l găsești.

Iar dacă simți că ai obosit să tot ții totul în spate, e un semn că ai nevoie de sprijin pentru tine, nu de mai multă voință. Programul suedez pentru apropiați despre care ți-am povestit a îmbunătățit tocmai starea celor care l-au urmat, chiar și acolo unde jocul nu s-a schimbat vizibil (Magnusson et al., 2019). Când tu ești mai liniștită și mai sigură pe limitele tale, ai mai multe șanse să faci exact acele lucruri care îl pot aduce, într-o zi, la tratament.

Întrebări frecvente despre datoriile soțului

Trebuie să plătesc creditele pe care soțul le-a luat fără să știu?

Depinde de natura datoriei. Dacă el a luat singur un împrumut, pentru jocuri, iar banii nu au mers pe casă sau pe cheltuielile obișnuite ale familiei, datoria este, în principiu, personală, iar creditorul lui nu poate urmări direct bunurile comune. Încadrarea fiecărui credit se verifică pe acte, cu un avocat.

Poate executorul să-mi poprească salariul pentru datoriile soțului?

Pentru datoriile comune asumate de el, salariul tău nu poate fi urmărit, cu excepția celor făcute pentru cheltuielile obișnuite ale căsătoriei. Pentru datoriile lui personale, creditorul se îndreaptă întâi asupra bunurilor lui proprii. Dacă ai semnat însă ca girantă sau codebitoare, regulile se schimbă și răspunzi direct.

Cum aflu ce datorii are soțul meu?

Ai dreptul să-i ceri să te informeze despre bunurile, veniturile și datoriile lui, iar dacă refuză fără motiv te poți adresa instanței de tutelă. Unele informații le poți obține și pe căi mai simple, dar pentru cele care țin strict de numele lui ai nevoie fie de acordul lui, fie de instanță.

Mă protejează separația de bunuri de datoriile lui la jocuri?

Separația de bunuri, convențională sau judiciară, face ca datoriile pe care fiecare le contractează singur să rămână ale lui, cu excepția cheltuielilor obișnuite ale casei și a celor pentru copii. Nu șterge însă datoriile deja existente, iar o schimbare de regim făcută ca să păgubească creditorii poate fi contestată de aceștia.

Dintre toate lucrurile pe care le-ai aflat aici, care e primul pas pe care l-ai putea face săptămâna aceasta, pentru tine și pentru casa voastră?

Dacă vrei să înveți, cu răbdare și cu exerciții concrete, cum să vorbești cu el despre bani și despre tratament fără să alunece totul în ceartă, poți începe cu primul modul din programul dedicat celor care trăiesc lângă un om care joacă.

Dacă vrei să lucrăm împreună, ne putem vedea online, oriunde te-ai afla, sau în cabinet, pe Str. Grigore Ionescu nr. 65, sector 2, București. Mă poți suna la 0732 259 850. Dacă nu răspund, lasă-mi un mesaj pe WhatsApp, la același număr. Pe e-mail răspund mai greu, pentru că adresa e folosită mai ales pentru cursuri și mesajele se pot pierde printre celelalte.

Bibliografie

1. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., & Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare). Portal legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/309285
3. Côté, M., Dufour, M., & Tremblay, J. (2022). Integrative couple treatment for pathological gamblers with an emphasis on forgiveness processes: A case study with three couples. Journal of Marital and Family Therapy, 48(4), 1017–1039. https://doi.org/10.1111/jmft.12596
4. Côté, M., Tremblay, J., Jiménez-Murcia, S., Fernàndez-Aranda, F., & Brunelle, N. (2020). How can partners influence the gambling habits of their gambler spouse? Journal of Gambling Studies, 36(3), 783–808. https://doi.org/10.1007/s10899-019-09917-1
5. Dowling, N. A., Rodda, S. N., Lubman, D. I., & Jackson, A. C. (2014). The impacts of problem gambling on concerned significant others accessing web-based counselling. Addictive Behaviors, 39(8), 1253–1257. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.04.011
6. Dowling, N., Suomi, A., Jackson, A., Lavis, T., Patford, J., Cockman, S., Thomas, S., Bellringer, M., Koziol-Mclain, J., Battersby, M., Harvey, P., & Abbott, M. (2016). Problem gambling and intimate partner violence: A systematic review and meta-analysis. Trauma, Violence, & Abuse, 17(1), 43–61. https://doi.org/10.1177/1524838014561269
7. Goodwin, B. C., Browne, M., Rockloff, M., & Rose, J. (2017). A typical problem gambler affects six others. International Gambling Studies, 17(2), 276–289. https://doi.org/10.1080/14459795.2017.1331252
8. Hodgins, D. C., Shead, N. W., & Makarchuk, K. (2007). Relationship satisfaction and psychological distress among concerned significant others of pathological gamblers. The Journal of Nervous and Mental Disease, 195(1), 65–71. https://doi.org/10.1097/01.nmd.0000252382.47434.a6
9. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
10. Holdsworth, L., Nuske, E., Tiyce, M., & Hing, N. (2013). Impacts of gambling problems on partners: Partners’ interpretations. Asian Journal of Gambling Issues and Public Health, 3, Article 11. https://doi.org/10.1186/2195-3007-3-11
11. Järvinen-Tassopoulos, J. (2020). The impact of problem gambling: Are there enough services available for families with children? Public Health, 184, 28–32. https://doi.org/10.1016/j.puhe.2020.03.020
12. Jeffrey, L., Browne, M., Rawat, V., Langham, E., Li, E., & Rockloff, M. (2019). Til debt do us part: Comparing gambling harms between gamblers and their spouses. Journal of Gambling Studies, 35(3), 1015–1034. https://doi.org/10.1007/s10899-019-09826-3
13. Jiménez-Murcia, S., Tremblay, J., Stinchfield, R., Granero, R., Fernández-Aranda, F., Mestre-Bach, G., Steward, T., del Pino-Gutiérrez, A., Baño, M., Moragas, L., Aymamí, N., Gómez-Peña, M., Tárrega, S., Valenciano-Mendoza, E., Giroux, I., Sancho, M., Sánchez, I., Mallorquí-Bagué, N., González, V., … Menchón, J. M. (2017). The involvement of a concerned significant other in gambling disorder treatment outcome. Journal of Gambling Studies, 33(3), 937–953. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9657-z
14. Kalischuk, R. G., Nowatzki, N., Cardwell, K., Klein, K., & Solowoniuk, J. (2006). Problem gambling and its impact on families: A literature review. International Gambling Studies, 6(1), 31–60. https://doi.org/10.1080/14459790600644176
15. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., & Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372. https://doi.org/10.1080/1533256X.2013.838130
16. Langham, E., Thorne, H., Browne, M., Donaldson, P., Rose, J., & Rockloff, M. (2016). Understanding gambling related harm: A proposed definition, conceptual framework, and taxonomy of harms. BMC Public Health, 16, Article 80. https://doi.org/10.1186/s12889-016-2747-0
17. Magnusson, K., Nilsson, A., Andersson, G., Hellner, C., & Carlbring, P. (2019). Internet-delivered cognitive-behavioral therapy for significant others of treatment-refusing problem gamblers: A randomized wait-list controlled trial. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 87(9), 802–814. https://doi.org/10.1037/ccp0000425
18. Makarchuk, K., Hodgins, D. C., & Peden, N. (2002). Development of a brief intervention for concerned significant others of problem gamblers. Addictive Disorders & Their Treatment, 1(4), 126–134. https://doi.org/10.1097/00132576-200211000-00003
19. Nilsson, A., Magnusson, K., Carlbring, P., Andersson, G., & Hellner, C. (2020). Behavioral couples therapy versus cognitive behavioral therapy for problem gambling: A randomized controlled trial. Addiction, 115(7), 1330–1342. https://doi.org/10.1111/add.14900
20. Riley, B. J., Battersby, M. W., Baigent, M. F., & Smith, D. (2026). Helping Others Promote Engagement in Gambling Support (HOPE-Gam): A feasibility randomised controlled trial. Journal of Gambling Studies, 42(1), 109–130. https://doi.org/10.1007/s10899-025-10468-x