Marți seara vine de la ședință liniștit, aproape blând. Îți povestește ceva despre tatăl lui, ceva ce a înțeles abia azi. Joi găsești în extrasul de cont trei retrageri către un cazinou online. Stai cu hârtia în mână și nu mai știi ce să crezi. Merge la terapie, plătește ședințele, pare că vrea. Și totuși joacă.

E una dintre cele mai dureroase încurcături prin care trece familia unui om care joacă. Nu pentru că ați sperat greșit, ci pentru că speranța a fost pusă într-un loc nepotrivit: în ideea că terapia e un buton. Apeși, se oprește.

Ziua în care el acceptă să meargă la psiholog aduce o ușurare aproape fizică. „În sfârșit se ocupă cineva.” „E pe mâini bune.” După luni sau ani de minciuni, datorii și promisiuni călcate, e omenesc să vrei să lași greul pe umerii unui specialist. Doar că terapia nu merge așa. Și cu cât afli mai devreme cum merge de fapt, cu atât te doare mai puțin drumul.

Ce arată studiile despre terapia pentru dependența de jocuri de noroc

Întâi vestea bună: terapia ajută. O echipă de cercetători australieni a adunat pentru Cochrane, organizația care cântărește dovezile din medicină, toate studiile serioase făcute până atunci. Concluzia lor: terapia cognitiv-comportamentală reduce jocul și simptomele imediat după tratament. Pe scurt, în această terapie omul învață să-și prindă din zbor gândurile care îl împing spre joc („acum trebuie să iasă”, „mai pun o dată și recuperez”) și să facă altceva în clipele de risc. Aceiași autori au spus însă cinstit și partea mai puțin comodă: nu se știa cât ține efectul în timp, iar multe dintre studii aveau slăbiciuni.

O analiză mai nouă a strâns 29 de studii, cu aproape 4.000 de oameni, și a ajuns cam în același loc. Tehnicile cognitiv-comportamentale scad clar gravitatea jocului la sfârșitul terapiei, dar la evaluările făcute mai târziu diferența față de cei fără tratament nu mai era sigură. Autorii spun deschis că efectele au fost probabil umflate în studiile mai vechi și că metoda nu prinde la fel la toată lumea.

Mai există interviul motivațional, o formă de discuție în care terapeutul nu ține predici, ci îl ajută pe om să-și audă singur motivele pentru care ar vrea să se oprească. Un grup de cercetători din Calgary a pus cap la cap studiile despre el și a văzut că oamenii jucau mai rar chiar și la un an după, deși banii pierduți scădeau doar în primele luni.

Ce înseamnă asta pentru tine, cea care stă acasă și numără retragerile? Că terapia e un instrument serios, cu dovezi în spate. Și că, fără ceva care să țină schimbarea în viața de zi cu zi, efectul ei se poate topi.

Mai sunt două lucruri pe care studiile le arată fără menajamente. Primul e abandonul. O trecere în revistă a douăsprezece studii din cinci țări a constatat că aproape unul din trei oameni renunță la terapie înainte de vreme. Dacă sare ședințe sau spune „m-am lămurit, nu mai am nevoie”, nu e ceva ce i se întâmplă doar lui.

Al doilea e recăderea. Doi cercetători canadieni, David Hodgins și Nady el-Guebaly, au urmărit un an o sută de oameni care tocmai se lăsaseră de joc. Doar opt la sută n-au mai jucat deloc în tot acel an. Recăderile veneau cel mai des seara, când omul era singur și se gândea la bani. Și un detaliu care strică o idee foarte răspândită: înainte să joace, oamenii nu erau neapărat triști sau apăsați. La fel de des se simțeau bine. Ce îi împingea cel mai des înapoi era gândul că pot câștiga și nevoia de a face rost de bani.

Asta nu contrazice ce se vede în viața multor familii, anume că jocul liniștește. Pentru mulți, jocul e un fel de anestezic: oprește pentru o oră rușinea, frica, sentimentul de ratare. Dar nu e singurul motor. Uneori motorul e pur și simplu o datorie scadentă vineri și ideea că o mână norocoasă ar rezolva-o. De aceea o recădere nu înseamnă automat că „nu lucrează nimic cu el”. Înseamnă că a dat peste una dintre capcanele pe care terapia încă nu le-a acoperit.

Ce e normal să vezi în primele luni

Prima capcană, pentru familie, e să confunzi înțelegerea cu schimbarea. După câteva ședințe, omul poate vorbi limpede despre ce i se întâmplă. Recunoaște că joacă, spune că îi e rușine, plânge poate. Pentru tine, asta arată ca o cotitură. E un început, nu mai mult. Să știi ce te distruge și să poți sta cu neliniștea fără să fugi în joc sunt două lucruri diferite. Primul se află într-o după-amiază. Al doilea se învață în luni, prin încercări și căderi.

Între ce vrea și ce face, la un om care joacă, e o distanță mare. Poate dori sincer să se oprească și, în aceeași seară, să nu poată. În clipa impulsului nu decide partea care a înțeles totul în ședință, ci obișnuința construită în ani de repetiție. Lacrimile din terapie sunt emoții adevărate, dar emoțiile trec. Fără o rânduială nouă a zilelor, comportamentul se întoarce.

Pentru unii, jocul a fost și singurul loc unde s-au simțit în stare de ceva. La serviciu, în căsnicie, în ochii părinților poate au adunat eșecuri. La mese sau pe telefon, chiar și pierderea face parte dintr-o poveste în care „aproape am câștigat”. Terapia scoate golul acesta la lumină, dar nu îl umple peste noapte. Până nu își găsește altceva în care să se simtă om întreg, jocul rămâne ispititor.

Așa că, în primele luni, e normal să vezi un om care vorbește mai bine decât face. E normal să vezi zile bune urmate de o cădere, iritare, oboseală, poate o ședință sărită. Nu e normal, și merită spus deschis, ca terapia să devină un paravan: merge la psiholog, deci „se ocupă”, deci nimeni n-are voie să întrebe nimic. Se întâmplă mai des decât crezi. „E în terapie” ajunge un calmant pentru toată casa, iar comportamentul real rămâne neatins.

Atunci de unde știi că terapia chiar lucrează? Nu după cât de frumos vorbește. Uită-te după lucruri mai mici și mai greu de mimat. Merge și după o recădere, în loc să dispară de rușine. Îți spune el că a jucat, înainte să afli tu din extras. Căderile sunt mai scurte și mai mici decât înainte. Vorbește concret despre bani: cât datorează, cui, până când. Acceptă o înțelegere legată de bani fără să o simtă ca pe o pedeapsă. Știe să numească momentele în care îl ia valul: seara, singur, după o zi proastă, când vine scadența. Niciunul dintre semnele acestea nu e spectaculos. Tocmai de aceea contează.

Despre ce se petrece în el după o cădere, între rușine și acea bucurie scurtă a jocului, am scris pe larg în articolul despre dinamica psihologică a recăderii. Merită citit înainte de următoarea seară grea.

Ce poate face familia ca să sprijine tratamentul fără să-l controleze

Psihologul îl vede o oră pe săptămână. Celelalte 167 de ore le trăiește acasă, cu bani, cu voi, cu consecințe sau fără ele. Dacă orele acestea spun altceva decât se spune în ședință, omul va urma mesajul pe care îl trăiește, nu pe cel pe care îl aude.

Cercetătorii au încercat să vadă ce se întâmplă când familia intră în tratament. Într-un spital din Barcelona, 675 de bărbați au urmat același program de terapie în grup, șaisprezece săptămâni. Unii au venit cu cineva apropiat, care participa la câteva ședințe și învăța cum să-l ajute în momentele de risc. Cei însoțiți au venit mai constant și au abandonat mai rar, iar cei a căror soție s-a implicat au recăzut mai rar în timpul tratamentului. Nu e o dovadă că familia îl poate opri. E un semn că familia poate ține ușa deschisă.

Și când el nici nu vrea să audă de terapie, există ajutor gândit chiar pentru apropiați. Într-un studiu făcut în Canada, soți și părinți ai unor oameni care jucau au primit un caiet de lucru cu exerciții practice, unii și sprijin la telefon. Cei care au urmat programul au spus că apropiatul lor juca în mai puține zile, deși nu au intrat mai mulți în tratament decât în grupul de comparație. Rezultatul e modest, dar arată ceva important: ce faci tu acasă are greutate.

Ce înseamnă, concret, să sprijini fără să controlezi?

Nu-l preda psihologului ca pe un pachet. „De acum e treaba lui” e o frază tentantă, pentru că îți ia o piatră de pe inimă. Dar terapeutul nu poate plăti sau refuza să plătească datorii în locul vostru, nu poate spune „nu” la ușa voastră. Dacă acasă totul rămâne cum era, în ședință se vorbește despre maturizare, iar acasă el se întoarce în rolul copilului ocrotit.

Nu scoate greutatea din viața lui „ca să nu-l stresezi acum, că e în terapie”. Când datoriile le plătește altcineva, când certurile se evită și consecințele se amână, el nu mai are unde să pună în practică ce învață. Terapia devine discurs. Despre felul în care, din iubire, familia poate ține pe loc tocmai ce vrea să schimbe am scris în articolul despre cum familia îl ține, de multe ori, dependent.

Nici nu te transforma în anchetator. După ce începe terapia, e ușor să-i urmărești fiecare gest, fiecare telefon, fiecare întârziere. Frica e de înțeles. Efectul e însă invers: se simte din nou copilul supravegheat, iar minciuna revine, nu ca să-ți facă rău, ci ca să scape de presiune. Mai bine o înțelegere clară și spusă cu voce tare, de exemplu cine ține cardul o vreme și cum se văd extrasele, decât o sută de întrebări mici și bănuitoare. Dacă minciuna e deja o rană veche între voi, te poate ajuta articolul despre psihologia minciunii la jucătorii compulsivi.

Nu-l întreba ce a vorbit în ședință. Întreabă-l cum a fost. Ședința e a lui. Voi puteți vorbi despre ce e al vostru: banii comuni, planurile, limitele din casă.

Nu juca teatrul normalității. Dorința de a păstra pacea duce uneori la tăceri periculoase. În cabinetul psihologului se spune adevărul, acasă totul e „bine”. Viața asta dublă hrănește jocul, nu îl slăbește.

Și caută ajutor pentru tine, fără să aștepți ca el să fie „gata”. Poate fi cea mai simplă propoziție pe care i-o spui: „iubire, avem o problemă și am căutat ajutor”. Nu e un reproș. E un semn că nu mai duci singură și că nu mai acoperi.

Toate acestea se rezumă la un cuvânt pe care îl repet des: coerență. Nu duritate și nici răceală. Doar ca ce spuneți și ce faceți acasă să meargă în aceeași direcție cu ce se lucrează în terapie. Coerența cântărește mai mult decât scenele, explicațiile sau promisiunile. Când familia nu mai trimite mesaje duble, terapia nu mai e o insulă. Iar jocul începe să-și piardă rostul nu pentru că el „vrea mai tare”, ci pentru că nu mai are unde să fugă de realitate.

Jocul nu se oprește în ziua în care omul înțelege cât rău face. Se oprește, încet și cu întoarceri, când nu mai are nevoie de el ca să treacă prin zi. Terapia e o parte din drumul acesta. Viața de acasă e cealaltă. Schimbarea vine abia când cele două încep să vorbească aceeași limbă.

Dacă te uiți cinstit la ultima lună de acasă, ce mesaj primește el de la voi: că trebuie să crească sau că, până la urmă, se rezolvă și fără el?

Nu trebuie să duci totul singură. Dacă vrei să înveți, în ritmul tău, cum să stai lângă el fără să te pierzi pe tine, programul pentru familiile jucătorilor e aici.

Bibliografie

1. Cowlishaw, S. et al. (2012). Psychological therapies for pathological and problem gambling. Cochrane Database of Systematic Reviews. https://doi.org/10.1002/14651858.CD008937.pub2
2. Hodgins, D. C. & el-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology. https://doi.org/10.1037/0022-006X.72.1.72
3. Hodgins, D. C. et al. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: a randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
4. Jiménez-Murcia, S. et al. (2017). The involvement of a concerned significant other in gambling disorder treatment outcome. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9657-z
5. Melville, K. M. et al. (2007). Psychological treatment dropout among pathological gamblers. Clinical Psychology Review. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2007.02.004
6. Pfund, R. A. et al. (2023). Effect of cognitive-behavioral techniques for problem gambling and gambling disorder: A systematic review and meta-analysis. Addiction. https://doi.org/10.1111/add.16221
7. Yakovenko, I. et al. (2015). The efficacy of motivational interviewing for disordered gambling: systematic review and meta-analysis. Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.12.011