„Ori te lași de jocuri, ori plec cu copiii.” Poate ai spus fraza asta la două noaptea, cu extrasul de cont în mână. Poate ai repetat-o în gând de zeci de ori și n-ai rostit-o niciodată. Sau ai spus-o, el a jurat că s-a terminat, iar după trei săptămâni lipseau iar bani din cont.

Un ultimatum pare ultima armă a familiei când nimic altceva n-a mers. Uneori chiar asta este. Alteori aceeași propoziție, spusă altfel și în alt moment, îl împinge mai adânc în joc și în minciună. Diferența nu ține de cât de tare strigi. Ține de ce se întâmplă în mintea lui când aude amenințarea și de ce faci tu în zilele de după.

Ce se petrece în mintea lui când primește un ultimatum

Primul lucru pe care îl simte nu e frica de a te pierde. E senzația că a fost încolțit.

Psihologii numesc reacția asta reactanță. Când cineva simte că i se ia libertatea de a alege, apar furia și gândurile de împotrivire, iar omul are tendința să facă exact lucrul interzis, ca să-și recapete controlul. O meta-analiză care a adunat studiile despre reactanță arată că un mesaj trăit ca amenințare la adresa libertății stârnește deodată mânie și contraargumente, amestecate într-o singură reacție (Rains, 2013). Spus la nervi, „ori eu, ori jocul” ajunge la el ca „de azi nu mai decizi tu nimic”. Și prima lui pornire e să-ți arate că încă decide.

Al doilea lucru e rușinea. Când jucătorii sunt întrebați ce i-a ținut departe de ajutor, cele mai frecvente răspunsuri sunt mândria, rușinea și negarea; printre cei care ceruseră deja ajutor, aproape trei din patru numeau rușinea printre piedici (Pulford et al., 2009b). Un ultimatum strigat apasă exact pe rana asta. Îi confirmă ce își spune oricum despre el, că i-a dezamăgit pe toți și că și-a pus familia în pericol. Iar omul rușinat se ascunde.

De aici pornește minciuna. Dacă miza devine „încă o dată și s-a terminat tot”, următoarea pierdere nu mai poate fi mărturisită. Se șterg notificările, apare un al doilea card, o poveste cu un coleg care avea nevoie de bani. Am scris mai pe larg despre de ce minte omul care joacă. Aici contează un singur lucru: un ultimatum care nu e urmat de fapte îl învață să ascundă mai bine, nu să joace mai puțin.

Și totuși frica de a te pierde e reală. E unul dintre puținele lucruri care chiar îl mișcă. O recenzie a studiilor în care jucătorii au fost întrebați de ce au cerut ajutor arată că pe primele locuri stau problemele cu banii, problemele din relație și stările emoționale grele, iar ajutorul era cerut de obicei când răul se produsese deja sau era foarte aproape (Suurvali et al., 2010). Într-un sondaj cu peste 500 de jucători care aveau probabil probleme cu jocul, banii și relația au fost motivele pomenite cel mai des, deși mai mult de două treimi nu puteau numi niciun motiv pentru care ar cere vreodată ajutor (Suurvali et al., 2012). Grija pentru bani conduce detașat și în alte cercetări, iar cei care nu ceruseră încă ajutor puneau și relația printre motivele care i-ar împinge s-o facă (Pulford et al., 2009a).

Deci presiunea ta contează. Întrebarea e ce fel de presiune.

Cercetarea despre confruntare a început cu terapeuții. Într-un studiu cu oameni care beau prea mult, o parte au primit un consilier direct și confruntativ, ceilalți unul care asculta și întreba. Stilul confruntativ a stârnit mult mai multă împotrivire, iar împotrivirea a prezis rezultate mai slabe după un an: cu cât terapeutul confrunta mai mult, cu atât omul bea mai mult (Miller et al., 1993). Era vorba de alcool, nu de jocuri, dar e greu de crezut că reacția la confruntare dispare când miza e jocul. Dacă un specialist, care nu are nimic de pierdut, provoacă rezistență când confruntă, gândește-te ce se întâmplă acasă, unde fiecare cuvânt vine încărcat cu toate nopțile pierdute.

Mai e un tipar pe care îl recunosc multe cupluri. Unul cere, insistă, critică. Celălalt tace, iese din cameră, își scoate telefonul. Cu cât primul apasă mai tare, cu atât al doilea se retrage mai mult, iar retragerea îl face pe primul să apese și mai tare. Cercetările pe cupluri arată că acest tipar de cerere și retragere e cu atât mai puternic cu cât relația e mai suferindă, iar rolul celui care cere îl avea cel mai des soția (Eldridge et al., 2007). Pentru tine, la masa din bucătărie, asta înseamnă ceva foarte concret. Al zecelea ultimatum dat soțului nu mai e auzit ca o limită. E auzit ca zgomot de fond, iar el învață să aștepte să treacă furtuna.

Există și o formă de ultimatum organizat, pusă în scenă: intervenția de tip Johnson. Familia se pregătește, scrie scrisori, se adună într-o cameră cu omul care joacă sau bea și îi pune în față consecințele, cu cererea de a merge la tratament chiar atunci. Seamănă cu ce vezi în filme. Într-un studiu care a comparat-o direct cu alte metode, la familii ale unor oameni care beau și refuzau orice ajutor, 70% dintre familii au renunțat să mai facă întâlnirea după ce s-au pregătit pentru ea. Acolo unde a avut loc, a funcționat de cele mai multe ori. Per total însă, doar 30% dintre cei vizați au ajuns la tratament, față de 64% în grupul care a lucrat cu metoda CRAFT, despre care îți vorbesc imediat (Miller et al., 1999).

Cifra de 70% spune ceva despre familii. Ultimatumul mare, solemn, cere un curaj pe care puțini oameni îl au când în fața lor stă cineva iubit. Și atunci rămâne amenințarea spusă la nervi, care nu se mai ține. Ce rămâne de făcut?

Ultimatumul care ține: o limită spusă calm și respectată

CRAFT (în traducere aproximativă, „întărirea prin comunitate și antrenamentul familiei”) pornește de la o observație simplă. Familia e cea mai apropiată de omul care nu vrea ajutor, deci familia poate schimba climatul din jurul lui. Învață să răsplătească zilele fără joc, să nu mai amortizeze consecințele jocului, să vorbească în așa fel încât el să nu intre în defensivă și să aleagă momentul în care îi propune ajutorul.

O meta-analiză a studiilor controlate arată că, prin CRAFT, cam două treimi dintre cei care refuzau tratamentul au ajuns totuși la el, de obicei după patru până la șase ședințe ale familiei. Asta înseamnă de două ori mai mult decât prin intervenția Johnson. Iar membrii familiei s-au simțit mai bine în toate variantele studiate (Roozen et al., 2010).

Metoda a fost adaptată pentru familiile celor care joacă (Makarchuk et al., 2002). Într-un studiu controlat, partenerii și rudele au primit un manual de lucru bazat pe CRAFT, unii cu sprijin telefonic. La urmărire, cei care joacă aveau mai puține zile de joc decât în grupul de comparație, dar numărul celor care intraseră în tratament nu era diferit (Hodgins et al., 2007). Autorii presupun că familiile au nevoie de mai multă îndrumare ca să ducă procedurile până la capăt. E un rezultat cinstit și util: o limită bună ajută, dar felul în care o pui se învață greu doar dintr-o carte. O recenzie sistematică a treizeci de studii adaugă că implicarea familiei în tratament merge mână în mână cu rezultate mai bune pentru jucător și pentru familie (Kourgiantakis et al., 2013).

Ce schimbă asta, concret, la ultimatumul tău?

Amenințarea spusă la nervi sună așa: „Dacă mai joci o dată, am terminat cu tine!” Vine în mijlocul unei certuri, după o pierdere, când el e oricum în defensivă. Vizează ceva ce nu ești sigură că vei face. Și a doua zi nu se întâmplă nimic, pentru că ai obosit, pentru că vin rate, pentru că el pare sincer căit.

Limita ținută calm sună altfel. „Nu mai plătesc datoriile făcute din joc. Banii pentru casă și pentru copii îi țin eu, pe contul meu. Dacă alegi să vorbești cu un specialist, vin cu tine.” E spusă într-o seară liniștită, fără public. Vizează doar ce stă în puterea ta. Și, mai ales, se întâmplă exact cum ai spus-o. Prin ea nu-l pedepsești. Încetezi doar să mai stai între el și urmările jocului lui. Despre felul în care familia, din dragoste, ține deschisă ușa jocului am scris în articolul familia îl ține dependent?

Diferența se simte în mintea lui. Amenințarea care nu se ține îi confirmă că presiunea trece. Limita ținută îi arată că lumea din jurul lui s-a schimbat, iar jocul are acum un preț pe care nu-l mai poate muta pe umerii tăi. Abia acum frica de a te pierde începe să lucreze în favoarea schimbării. Vorbele potrivite pentru o asemenea discuție, fără acuzații, le găsești în articolul despre adevărul spus fără violență, iar ce mai poate face familia ca să-l oprească am adunat în cum îl oprești din jocuri.

Mai e un lucru de știut dinainte. Limita nu-l oprește peste noapte. Se poate întâmpla să mai joace după ce limita a fost pusă, uneori tocmai ca să vadă dacă ține. Uneori e aparatul din sala de la colț, la care se oprește „doar cinci minute” în drum spre casă. Dacă răspunzi la fel de calm și consecința rămâne în picioare, recăderea devine informație, nu sfârșitul lumii. Am scris despre rușinea și euforia care vin cu recăderea tocmai ca să nu fii luată prin surprindere.

Te întrebi poate dacă merită efortul, când tu ești cea care se prăbușește. Cei apropiați care au cerut ajutor pentru jocul altcuiva descriu aproape toți suferință emoțională și o relație afectată, apoi viața socială și banii (Dowling et al., 2014). Tocmai de aceea o limită pe care o poți ține contează mai mult decât una spectaculoasă pe care n-o poți duce. Ea trebuie să reziste în ziua în care ești epuizată.

Și există o situație în care toate cele de mai sus trec pe planul al doilea. Dacă el a fost vreodată violent cu tine sau cu copiii, ori dacă ți-e frică de reacția lui, un ultimatum spus față în față poate crește riscul. O meta-analiză arată că peste o treime dintre jucătorii cu probleme spun că au fost agresori fizici în cuplu, cam tot atâția spun că au fost victime, iar furia greu de stăpânit și impulsivitatea apar printre factorii implicați (Dowling et al., 2016). În asemenea cazuri, siguranța ta și a copiilor vine înaintea oricărei discuții despre joc. Ce spui, când spui și unde ești în acel moment merită gândite dinainte, iar a vorbi cu un specialist despre asta poate ajuta mult.

Un ultimatum bun seamănă prea puțin cu ce își imaginează lumea. E liniștit, scurt și se ține. Și îi lasă lui o ușă deschisă spre ajutor, chiar în clipa în care tu închizi ușa jocului.

Întrebări frecvente despre ultimatumul dat celui care joacă

Merge un ultimatum dat soțului care joacă la păcănele sau la pariuri?

Poate merge, dacă e o limită pe care o poți respecta și pe care o spui calm, nu o amenințare aruncată în ceartă. Problemele din relație sunt printre motivele pomenite cel mai des de jucătorii care cer ajutor, deci presiunea partenerului contează. Ce strică efectul e ultimatumul repetat și neurmat de nimic.

De ce minte și mai mult după ce i-am dat un ultimatum?

Pentru că miza devenise atât de mare încât următoarea pierdere nu mai putea fi spusă. Rușinea e una dintre piedicile cele mai des numite de jucători în calea ajutorului, iar o amenințare strigată o adâncește. Rezultatul obișnuit e ascunderea, nu oprirea.

E mai bine să-l confruntăm toată familia, deodată?

Confruntarea organizată pare puternică, dar în studiile comparative cele mai multe familii au renunțat la ea, iar per total a adus mai puțini oameni la tratament decât abordarea CRAFT. Aceasta din urmă îi învață pe cei apropiați să-și schimbe reacțiile acasă, pas cu pas, și a avut rezultate de aproximativ două ori mai bune.

Ce fac dacă mi-e frică de reacția lui?

Dacă a existat violență sau îți e teamă de el, un ultimatum spus față în față poate fi periculos. Jocul de noroc problematic și violența în cuplu apar des împreună, de aceea siguranța ta și a copiilor are prioritate. Momentul și felul în care pui limita merită plănuite împreună cu un specialist.

Tu ce ultimatum ai dat până acum și ce s-a întâmplat în săptămânile de după?

Dacă vrei să înveți, pas cu pas, cum se pune o limită care chiar ține, fără strigăte și fără amenințări pe care nu le mai poți duce la capăt, programul pentru familiile jucătorilor îți arată cum să pregătești prima discuție și ce faci în zilele de după.

Bibliografie

1. Dowling, N. A., Rodda, S. N., Lubman, D. I., & Jackson, A. C. (2014). The impacts of problem gambling on concerned significant others accessing web-based counselling. Addictive Behaviors, 39(8), 1253–1257. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.04.011
2. Dowling, N., Suomi, A., Jackson, A., Lavis, T., Patford, J., Cockman, S., Thomas, S., Bellringer, M., Koziol-Mclain, J., Battersby, M., Harvey, P., & Abbott, M. (2016). Problem gambling and intimate partner violence: A systematic review and meta-analysis. Trauma, Violence, & Abuse, 17(1), 43–61. https://doi.org/10.1177/1524838014561269
3. Eldridge, K. A., Sevier, M., Jones, J., Atkins, D. C., & Christensen, A. (2007). Demand-withdraw communication in severely distressed, moderately distressed, and nondistressed couples: Rigidity and polarity during relationship and personal problem discussions. Journal of Family Psychology, 21(2), 218–226. https://doi.org/10.1037/0893-3200.21.2.218
4. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
5. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., & Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372. https://doi.org/10.1080/1533256X.2013.838130
6. Makarchuk, K., Hodgins, D. C., & Peden, N. (2002). Development of a brief intervention for concerned significant others of problem gamblers. Addictive Disorders & Their Treatment, 1(4), 126–134. https://doi.org/10.1097/00132576-200211000-00003
7. Miller, W. R., Benefield, R. G., & Tonigan, J. S. (1993). Enhancing motivation for change in problem drinking: A controlled comparison of two therapist styles. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 61(3), 455–461. https://doi.org/10.1037/0022-006X.61.3.455
8. Miller, W. R., Meyers, R. J., & Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697. https://doi.org/10.1037/0022-006X.67.5.688
9. Pulford, J., Bellringer, M., Abbott, M., Clarke, D., Hodgins, D., & Williams, J. (2009a). Reasons for seeking help for a gambling problem: The experiences of gamblers who have sought specialist assistance and the perceptions of those who have not. Journal of Gambling Studies, 25(1), 19–32. https://doi.org/10.1007/s10899-008-9112-x
10. Pulford, J., Bellringer, M., Abbott, M., Clarke, D., Hodgins, D., & Williams, J. (2009b). Barriers to help-seeking for a gambling problem: The experiences of gamblers who have sought specialist assistance and the perceptions of those who have not. Journal of Gambling Studies, 25(1), 33–48. https://doi.org/10.1007/s10899-008-9113-9
11. Rains, S. A. (2013). The nature of psychological reactance revisited: A meta-analytic review. Human Communication Research, 39(1), 47–73. https://doi.org/10.1111/j.1468-2958.2012.01443.x
12. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
13. Suurvali, H., Hodgins, D. C., & Cunningham, J. A. (2010). Motivators for resolving or seeking help for gambling problems: A review of the empirical literature. Journal of Gambling Studies, 26(1), 1–33. https://doi.org/10.1007/s10899-009-9151-y
14. Suurvali, H., Hodgins, D. C., Toneatto, T., & Cunningham, J. A. (2012). Motivators for seeking gambling-related treatment among Ontario problem gamblers. Journal of Gambling Studies, 28(2), 273–296. https://doi.org/10.1007/s10899-011-9268-7