Există o tăcere profundă în inima femeilor care muncesc neîncetat, nu doar în cariera lor, ci în relațiile pe care le țin în viață, în copiii pe care îi îngrijesc, în partenerii pe care îi salvează, în echipele pe care le conduc, în părinții pentru care devin pilonii de sprijin. Aceste femei rareori își spun pe nume epuizarea. Nu o recunosc în termeni clinici, nu o articulează în terapie, nu o acceptă în oglindă. Ele nu se plâng. Ele funcționează. Însă dincolo de funcționare, dincolo de succes, se ascunde o realitate psihologică tăcută și complexă: femeia workaholic invizibilă, care salvează tot în jur, dar se pierde treptat pe sine.

Compulsivitatea muncii, în cazul femeilor, este adesea mascată de o nevoie profundă de validare, de reparație inconștientă a unei traume timpurii, de angajamente loiale față de familia de origine, de o autoexigență cronică moștenită transgenerațional. Ea nu muncește doar pentru bani. Muncește pentru a fi acceptată. Pentru a fi „de ajutor”. Pentru a fi suficient de bună. Pentru a evita rușinea. Pentru a înlocui o iubire condiționată cu o utilitate necondiționată. Conform lui Gabor Maté, în volumul “When the Body Says No”, multe dintre aceste femei care „nu se opresc niciodată” trăiesc într-o deconectare de sine însuși, antrenată din copilărie – atunci când au învățat că a fi bun înseamnă a fi disponibil pentru ceilalți, nu pentru propria nevoie.

Aceste femei, deși par mature, autonome și stabile, poartă în ele o copilă rănită care nu a fost văzută, conținută, întrebată ce simte. Fetița care a fost bună ca să nu deranjeze, care a luat note mari ca să fie lăudată, care a avut grijă de frați mai mici, care a devenit psihologul mamei sau aliata tatălui în conflict. Fetița care s-a adaptat la un mediu emoțional nesigur învățând că valoarea vine doar prin utilitate, nu prin simpla prezență. Conform lui John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, copiii care dezvoltă atașament nesigur evitant învață să nu își exprime nevoile pentru că acestea nu au fost întâmpinate, iar în adolescență și maturitate devin adesea hiperindependenți, excesiv de responsabili, neputând cere ajutor sau recunoaște vulnerabilitate.

Femeia workaholic invizibilă este deseori lăudată pentru tot ceea ce reușește. Și tocmai această apreciere socială devine capcana în care se afundă mai adânc. Nu are voie să obosească, pentru că întreaga ei identitate s-a construit în jurul capacității de a susține. A obosi înseamnă a eșua. A cere sprijin înseamnă a admite că nu e „suficient de bună”. A încetini înseamnă a pierde iubirea. Ea muncește peste program, organizează vacanțele familiei, gestionează conflictele emoționale ale tuturor și își reprimă propriile lacrimi pentru că „nu e timp acum pentru ele”. Nu se oprește nici când este bolnavă. Nu își ia concediu decât pentru a avea grijă de altcineva. Nu spune nu, chiar și când corpul urlă după somn. Aceasta este o formă de auto-abandon mascată în altruism.

Conform literaturii recente, în special cercetărilor lui Brené Brown despre rușine și perfecționism, munca compulsivă la femei este strâns legată de frica de a nu fi suficient de valoroasă. Perfecționismul nu este o căutare a excelenței, ci un scut împotriva rușinii. Munca devine astfel o formă de control asupra unei lumi emoționale care, în copilărie, a fost instabilă sau invalidantă. Când emoțiile nu au avut spațiu să fie exprimate în siguranță, când părinții au proiectat pe copil propriile frustrări sau neputințe, fetița a învățat să se „ridice” prin fapte, prin reușite, prin implicare. Astfel, adultul devine un perpetuu reparator: al problemelor din cuplu, al conflictelor dintre colegi, al suferinței părinților, al rănilor altora – și toate acestea în detrimentul propriei sănătăți psihice și emoționale.

Psihanaliza modernă, în special prin contributiile lui Donald Winnicott, atrage atenția asupra fenomenului de fals self, o structură defensivă prin care individul se conformează nevoilor altora, pierzând contactul cu sinele autentic. Femeia workaholic invizibilă funcționează din acest fals self – competent, implicat, mereu disponibil – în timp ce sinele ei adevărat tânjește după odihnă, blândețe, libertate de a simți, de a fi imperfectă. Ea nu se mai întreabă ce își dorește cu adevărat. Nici nu mai știe. Funcționează automat, pe pilotul adaptării de când era mică.

Uneori, doar corpul devine mesagerul adevărului psihologic. El obosește. Cedează. Începe cu insomnie, apoi cu dureri difuze, migrene, probleme digestive, tulburări menstruale sau anxietate cronică. În forme avansate, se pot dezvolta boli autoimune, epuizare extremă, burn-out, tulburări de panică sau depresie mascată. Conform lui Gabor Maté, în același volum menționat, „corpul spune nu când tu nu poți”. Astfel, munca compulsivă devine o formă de boală psihosomatică, o exprimare tăcută a suferinței neprocesate din copilărie.

În terapie, aceste femei se simt adesea „ciudate” că vin. Spun: „Sunt norocoasă, altele au probleme mai mari… eu doar muncesc mult.” Însă în spatele acestei modestii stă o profundă invalidare de sine. Le este greu să își justifice suferința. Nu știu cum să-și dea voie să ceară fără să se simtă vinovate. Nu știu cum să spună „nu pot” fără să simtă că dezamăgesc. Nu știu cum să primească iubire fără să „o câștige” întâi. Procesul psihoterapeutic implică dezvățarea acestei logici condiționale și activarea unei relații autentice cu sinele, bazată nu pe utilitate, ci pe prezență.

Pentru ca femeia workaholic invizibilă să se regăsească, este esențială recuperarea nevoilor ei primare, reconectarea cu corpul, cu ritmurile interioare, cu permisiunea de a nu face nimic și totuși a fi valoroasă. Este nevoie să plângă pentru toate dățile când nu a avut voie să plângă. Să se odihnească pentru toate nopțile în care a stat trează pentru alții. Să spună „nu mai pot” fără teamă că va pierde iubirea. Să se întâlnească, în fine, cu propria umanitate.

Această transformare nu este rapidă. Este o desfacere lentă a unei armuri purtată zeci de ani. Este o revenire la o feminitate conținătoare, blândă, vulnerabilă, dar puternică prin autenticitate. Este o ieșire din roluri și reparații, o recuperare a esenței vii care nu are nevoie să demonstreze nimic. Conform teoriei atașamentului dezvoltat de Daniel Siegel, vindecarea apare în relații sigure, în care este permisă reglarea emoțională, exprimarea autentică și coerența internă. Femeia care salvează tot trebuie să se lase, în sfârșit, salvată de ea însăși.

Pentru aceasta, e nevoie de întrebări radicale: Cine a fost acolo pentru mine, cu adevărat, când eram mică? Ce nu am avut voie să simt? Când am învățat că iubirea se merită doar dacă muncești pentru ea? Ce pierd astăzi când nu mă opresc? Ce nu am primit niciodată și nu îndrăznesc să cer? Aceste întrebări nu sunt intelectuale. Ele sunt poarta spre o vindecare profundă, către un sine autentic care nu mai trebuie să fie pe plac, să repare sau să salveze – ci doar să fie.

Bibliografie:

1. Bowlby, John. Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment. New York: Basic Books, 1969.

2. Brown, Brené. The Gifts of Imperfection: Let Go of Who You Think You’re Supposed to Be and Embrace Who You Are. Center City: Hazelden, 2010.

3. Maté, Gabor. In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. Berkeley: North Atlantic Books, 2008.

4. Maté, Gabor. When the Body Says No: Understanding the Stress-Disease Connection. Toronto: Vintage Canada, 2003.

5. Miller, Alice. The Drama of the Gifted Child: The Search for the True Self. New York: Basic Books, 1997.

6. Siegel, Daniel J. The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are. New York: Guilford Press, 1999.

7. Winnicott, Donald W. The Maturational Processes and the Facilitating Environment: Studies in the Theory of Emotional Development. London: Hogarth Press, 1965.