Adicția nu începe în corp, nici măcar în comportament. Adicția începe în povestea pe care o spune un om despre el însuși. Și cea mai dureroasă dintre aceste povești este cea care, în adâncul subconștientului, spune: „Sunt un om rău.” Aceasta nu este o propoziție rostită mereu cu voce tare, dar este un ecou persistent în mintea celui care, de-a lungul vieții, a fost rănit, rușinat, respins sau lăsat singur. Adicția devine în timp nu doar un mecanism de reglare emoțională, ci o identitate, o etichetă care se lipește de toate aspectele sinelui: gânduri, alegeri, relații, imagine de sine. Omul nu mai spune „am o problemă cu alcoolul” sau „mă lupt cu cocaina”, ci simte că „eu sunt problema”, că „eu sunt stricat”, că „nu pot fi iubit așa cum sunt”. Această identificare profundă cu comportamentul distructiv creează o alianță toxică cu rușinea și împiedică orice formă autentică de vindecare durabilă.

Psihologic, acest fenomen este explicabil prin modul în care se formează identitatea timpurie în relație cu atașamentul. Copilul care nu a fost ținut cu iubire, care a fost criticat, umilit sau lăsat singur în suferința sa, învață că nu este iubit din cauza a ceea ce este. Neavând capacitatea cognitivă de a diferenția între comportament și esență, copilul trage o singură concluzie logică: „sunt rău, de aceea nu primesc iubire.” Acest miez identitar, format în primii ani de viață, se ascunde adânc în inconștient și rămâne acolo ca un nucleu de rușine existențială. În adolescență sau viața adultă, acest nucleu începe să se exprime în forme diverse: auto-sabotaj, relații distructive, comportamente compulsive, neîncredere, impulsivitate, anxietate cronică, dependențe. Ceea ce vedem din afară este doar comportamentul, dar în interior se desfășoară o dramă mult mai profundă, în care ființa întreagă este prinsă într-un conflict între dorința de a fi iubită și convingerea că nu merită iubire.

Din punct de vedere neurobiologic, identificarea cu adicția este susținută de funcționarea cronică a rețelelor neuronale asociate cu rușinea. Cortexul cingulat anterior, amigdala, cortexul prefrontal medial – toate aceste regiuni devin hiperactive în contextul autocriticii severe, al vinovăției neprocesate și al traumelor emoționale. Când o persoană spune „nu mă pot opri, oricât aș vrea”, acest lucru nu reflectă lipsa de voință, ci o captivitate neurologică în circuite de autoînvinuire și compulsie. În plus, consumul de substanțe sau comportamentele compulsive activează sistemul dopaminergic în mod artificial, oferind o ușurare temporară de la disconfortul psihic intern. Acest ciclu întărește mesajul inconștient: „am nevoie de ceva exterior ca să mă simt bine cu mine.” Astfel, persoana nu doar că dezvoltă o dependență chimică, dar și o dependență identitară – adicția devine parte din „cine sunt eu”, iar renunțarea la ea produce anxietate nu doar chimică, ci și existențială.

În psihoterapia traumei, în special în abordările dezvoltate de Janina Fisher, este bine documentat faptul că identificarea cu comportamentul compulsiv este un simptom al fragmentării de sine. Partea care consumă este o parte adaptativă, creată pentru a proteja copilul interior de durere. În timp, această parte devine dominantă, iar restul sinelui – vulnerabil, autentic, iubitor – este împins în umbră. Clientul ajunge să creadă că el este acea parte – adesea supranumită „partea dependentă”, „partea autodistructivă”, „partea care nu se poate controla”. În realitate, această parte are un scop – să protejeze, să amorțească, să ofere supraviețuire psihică. Dar atunci când întreaga ființă se identifică cu această parte, apare confuzia între mecanism și esență. De aceea, una dintre cele mai importante intervenții terapeutice este ajutarea clientului să facă diferența între „ceea ce fac” și „cine sunt”. Nu ești un om rău. Ești un om rănit care a învățat să supraviețuiască așa cum a putut.

Gabor Maté scrie că nu trebuie să întrebăm „de ce adicția?”, ci „de ce durerea?” – și în această inversare de întrebare se ascunde cheia reumanizării persoanei dependente. Adicția nu este o alegere morală, ci o consecință a unei rupturi relaționale profunde, o formă de auto-reglare în lipsa unui cadru intern de siguranță. Iar acolo unde durerea a fost lăsată singură prea mult timp, se instalează rușinea. Iar rușinea repetată devine identitate. Persoana începe să trăiască nu doar cu adicția, ci din adicție – fiecare decizie, fiecare relație, fiecare vis se construiește în jurul ideii că „nu pot fi altceva decât ce am devenit.” Aceasta este rana profundă care împiedică recuperarea autentică: credința falsă că sinele este egal cu comportamentul distructiv. În realitate, adicția este doar o strategie a unui sine rănit care a fost lăsat prea mult timp fără alternative.

Transformarea acestei identificări presupune o muncă terapeutică profundă, blândă, dar și foarte clară. Nu ajunge să spui unui client „tu nu ești dependența ta.” Această frază nu are sens dacă nu este trăită în corp, în relație, în emoție. Este nevoie ca persoana să experimenteze, uneori pentru prima dată în viață, un contact real cu o parte din sine care nu este definită de consum, de compulsie, de evitare. Acel moment de contact – fie într-o transă, fie într-un vis, fie într-o conversație profundă – este punctul de întoarcere. De acolo, totul se poate reconstrui. Dar reconstrucția cere răbdare. Cere un spațiu terapeutic sigur în care să poată apărea întrebarea: „Dacă nu sunt doar adicția mea, atunci cine sunt?” Și mai ales: „Cine aș fi fost dacă aș fi fost văzut, ținut, iubit cu adevărat?”

În acest proces, este esențială și munca cu corpul. Identitatea nu este doar mentală. Ea este întipărită în mușchi, în respirație, în postură, în sistemul nervos autonom. Corpul celui dependent poartă în el rușinea: umerii căzuți, privirea plecată, respirația superficială, încordarea maxilarului. Când persoana începe să respire altfel, să stea altfel, să se miște altfel, deja un nou sine începe să se formeze. Nu prin afirmații goale, ci prin experiențe corective reale. Relația cu terapeutul, cu grupul de suport, cu propriul corp devine laboratorul în care se naște o nouă poveste despre sine: „Sunt un om care simte. Sunt un om care poate fi iubit. Sunt un om care merită mai mult decât să se distrugă.”

Identitatea se reconstruiește din aproape în aproape. Nu din teorie, ci din gesturi: o promisiune ținută. O zi fără consum. Un prieten care rămâne. Un „nu” spus unui impuls. O lacrimă vărsată fără rușine. O seară în care nu ai fugit de tine. Un moment în care ai stat cu copilul tău interior și nu l-ai lăsat singur. Toate acestea devin dovezi ale unui nou adevăr: nu ești un om rău. Ești un om care învață să trăiască din iubire, nu din durere.

Bibliografie:

1. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction, North Atlantic Books, 2008

2. Janina Fisher – Transforming the Living Legacy of Trauma: A Workbook for Survivors and Therapists, PESI Publishing, 2021

3. Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2014

4. Richard Schwartz – No Bad Parts: Healing Trauma and Restoring Wholeness with the Internal Family Systems Model, Sounds True, 2021

5. Carl Jung – Memories, Dreams, Reflections, Vintage Books, 1963

6. Tara Brach – Radical Acceptance: Embracing Your Life with the Heart of a Buddha, Bantam Books, 2003

7. Peter Levine – In an Unspoken Voice: How the Body Releases Trauma and Restores Goodness, North Atlantic Books, 2010

8. Kristin Neff – Self-Compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself, William Morrow, 2011

9. Patrick Carnes – The Betrayal Bond: Breaking Free of Exploitive Relationships, Health Communications, 1997

10. Louise Stanger & David Mee-Lee – Addiction in the Family: Helping Families Navigate Challenges, Emotions, and Recovery, Hazelden, 2020

11. Shame and Addiction: The Unspoken Relationship, Journal of Substance Abuse Treatment, Volume 19, Issue 4, 2000

12. Matei Georgescu – Psihologia dependenței – între simptom și simbol, Editura Trei, 2019