Dependența de muncă este una dintre cele mai periculoase forme de captivitate psihică pentru că este invisibilă, lăudată și răsplătită social. Cei care suferă de această formă de adicție nu sunt marginalizați, ci premiați. Nu sunt considerați bolnavi, ci exemplari. Nu sunt ajutați, ci încărcați cu și mai multe responsabilități. În spatele acestei aparente forțe se află însă o realitate psihică profundă, marcată de compulsie, rușine, evitare și suferință nespusă.

Dependența de muncă este o tulburare de relaționare cu sinele. Nu este despre munca în sine, ci despre ceea ce se evită prin muncă, despre cum este folosită munca pentru a anestezia, a demonstra, a umple, a fugi. Conform lui Bryan E. Robinson, autorul lucrării Chained to the Desk, workaholicul nu muncește pentru că iubește ceea ce face, ci pentru că nu își poate permite să se oprească. Oprirea activează rușinea existențială, sentimentul că nu e suficient, că nu merită iubirea, că este gol în absența unei funcții.

Mulți dintre cei prinși în acest tipar se regăsesc în structura narcisică funcțională: o organizare a personalității în care imaginea de sine este menținută prin rezultate, succes, recunoaștere. Este important de înțeles că nu orice narcisism este patologic, iar ceea ce în cultura populară este numit narcisism, în psihanaliză este adesea un mecanism compensatoriu al unei stime de sine fragile, al unui sine rănit care nu a fost niciodată conținut, validat, văzut.

Persoana cu un narcisism funcțional muncește compulsiv pentru a-și menține imaginea pozitivă despre sine. Are performanțe, este de încredere, apare impecabil, dar în profunzime trăiește cu frica că, dacă nu ar produce constant valoare, ar fi abandonat. Nu are acces la o valoare de sine necondiționată. Nu se simte iubit pentru simpla prezență. Este iubit pentru utilitate. A învățat asta devreme, într-o familie în care copilul bun era cel care nu deranja, care aducea mândrie, care făcea lucruri excepționale. Fără performanță, nu exista conectare.

Conform lui Heinz Kohut,  structura narcisică se formează atunci când copilul nu este oglindit adecvat. Când părintele nu reflectă bucuria de a-l avea, nu îi răspunde empatic nevoilor, nu îl încurajează să fie el însuși, ci îl folosește ca extensie a propriului sine. În acest context, copilul dezvoltă o imagine idealizată despre sine pentru a compensa lipsa de acceptare. Iar munca devine, mai târziu, terenul pe care această imagine poate fi menținută și admirată.

Dependența de muncă este, în această lumină, o formă de evitare a rușinii de a fi. O rușine care nu este întotdeauna conștientizată, dar care apare în momentele de repaus, de eșec, de vulnerabilitate. Este rușinea de a nu fi „destul”, de a nu avea valoare fără rol, fără funcție, fără rezultate. Este rușinea moștenită din generații de părinți care nu știau să iubească, decât prin critică, comparație sau absență emoțională.

Persoanele dependente de muncă au adesea o conștiință de sine excesiv de dură, o voce interioară critică care le biciuiește în permanență: mai mult, mai bine, nu te opri, nu meriți odihnă. Această voce este internalizarea exigențelor parentale sau culturale. Nu este o motivație sănătoasă, ci o formă de pedeapsă subtilă. În realitate, workaholicul nu muncește pentru că iubește munca, ci pentru că se teme de ce ar descoperi dacă s-ar opri: golul identitar, singurătatea afectivă, nevoile reprimate, durerea de a nu fi fost iubit cu adevărat.

În termeni psihodinamici, dependența de muncă poate fi înțeleasă ca o apărare contra depresiei narcisice – acea formă de tristețe adâncă generată de imposibilitatea de a primi iubire autentică în copilărie. Persoana compensează prin excelență, prin performanță, prin control. Devine indispensabilă, omniprezentă, admirată – dar profund deconectată de sine. Trăiește în anxietate, în alertă, în vinovăție, în imposibilitatea de a se odihni cu adevărat.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltată de John Bowlby și continuată de Mary Ainsworth, aceste persoane prezintă adesea un stil de atașament evitant sau ambivalent. Nu se simt în siguranță în relații. Nu pot să ceară sprijin. Se simt rușinați când sunt vulnerabili. Preferă controlul, distanța, siguranța oferită de muncă – acolo unde totul e măsurabil, previzibil, recompensat. În relații intime, pot părea reci, indisponibili sau excesiv de exigenți, pentru că nu știu cum să se lase văzuți fără mască.

Din perspectivă transgenerațională, dependența de muncă este adesea o moștenire de familie. Tatăl care nu se oprea niciodată, mama care nu avea voie să stea, bunicii care au muncit pentru a supraviețui. Din toate aceste istorii nespuse se naște un cod invizibil: nu ai voie să te oprești, nu meriți dacă nu muncești, odihna este slăbiciune, valoarea ta este egală cu productivitatea ta. Aceste credințe devin legăminte inconștiente, transmise prin energie, prin priviri, prin așteptări, prin rușinea care plutea în casă atunci când cineva își permitea o pauză.

Corpul nu minte. El spune, cu fiecare criză de epuizare, cu fiecare insomnie, cu fiecare boală autoimună, cu fiecare durere difuză: te-ai pierdut în muncă. Te-ai disociat de nevoile tale reale. Ai transformat activitatea într-un drog. Ai pus armura succesului peste rana copilului care voia doar să fie iubit. Ai fugit de rușine prin control. Ai ales performanța în locul prezenței.

Dar ceea ce se evită se amplifică. Cu cât fugim mai mult de rușinea de a fi, cu atât ne afundăm în și mai multă compulsie. Cu cât demonstrăm mai mult, cu atât ne simțim mai goi. Cu cât suntem mai perfecți, cu atât suntem mai singuri. Acesta este cercul vicios al narcisismului funcțional: o identitate construită pe evitare și control, întreținută de validare exterioară, dar lipsită de hrănire autentică.

În terapie, lucrul cu dependența de muncă presupune nu doar reducerea comportamentului compulsiv, ci explorarea sensului profund al acestuia. Este nevoie să ne întrebăm: Când am învățat că nu am voie să stau? Ce nu vreau să simt? Ce s-ar întâmpla dacă m-aș opri? Ce gol evit? Ce rușine port care nu-mi dă voie să fiu? Răspunsurile nu vin repede. Dar ele sunt cheia unei reconstrucții reale.

Vindecarea presupune deconectarea valorii de sine de performanță, reconectarea la corp, la plăcerea simplă a ființei, la viața trăită dinspre interior spre exterior. Este nevoie de antrenament pentru a învăța să stai. Să te uiți în tine fără să te judeci. Să te odihnești fără vină. Să fii imperfect fără să te abandonezi. Să fii. Doar să fii. Pentru cei care au muncit compulsiv toată viața, aceasta este cea mai grea provocare – și totodată cea mai profundă formă de libertate.

Bibliografie:

1. Ainsworth, Mary D. S., Blehar, Mary C., Waters, Everett, & Wall, Sally. Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1978.

2. Bowlby, John. Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment. New York: Basic Books, 1969.

3. Kohut, Heinz. The Analysis of the Self: A Systematic Approach to the Psychoanalytic Treatment of Narcissistic Personality Disorders. New York: International Universities Press, 1971.

4. Maté, Gabor. When the Body Says No: Understanding the Stress-Disease Connection. Toronto: Vintage Canada, 2003.

5. Miller, Alice. The Drama of the Gifted Child: The Search for the True Self. New York: Basic Books, 1997.

6. Robinson, Bryan E. Chained to the Desk: A Guidebook for Workaholics, Their Partners and Children, and the Clinicians Who Treat Them. New York: NYU Press, 2007.