„Azi am dormit doar patru ore.” „Sunt rupt, dar am bifat tot.” „N-am avut timp să respir, dar măcar am fost productiv.” Acestea nu sunt strigăte de ajutor, ci insigne de onoare în lumea contemporană. Trăim într-o cultură în care obosirea a devenit glorioasă, iar epuizarea – un simbol de reușită. Burnout-ul nu mai e o alarmă, ci un trofeu. Un semn că îți faci treaba. Că „ai valoare”. Că meriți să fii văzut. Așa s-a ajuns ca normalizarea oboselii să devină una dintre cele mai toxice tendințe ale prezentului.
Într-o epocă în care prezența digitală este echivalată cu existența socială, nu mai suntem doar oameni, ci proiecte. Ne „construim brandul personal”, ne setăm obiective, ne raportăm la KPI-uri personale, ne comparăm constant cu ceilalți. Viața devine performanță, iar efortul – o monedă de schimb pentru validare. Cu cât te agiți mai mult, cu cât ești mai ocupat, mai implicat, mai „pe drumuri”, cu atât pari mai demn de respect.
Această glorificare a activității constante își are rădăcinile în frica profundă de a părea leneș, neimportant, invizibil. Ne e teamă de pauză, pentru că pauza înseamnă că nu produci. Că nu „crești”. Că nu aduci conținut. Pauza este interpretată ca eșec. Ca lipsă de ambiție. Așa că o evităm. O acoperim cu agitație. Cu postări despre cât de ocupați suntem. Cu story-uri din lift, din birou, din metrou, din patul în care nu reușim să adormim.
În acest context, burnout-ul devine un statut social. Nu mai este rușinos să spui că ești epuizat. Dimpotrivă, devine o dovadă că „muncești din greu”. Că „dai tot ce ai”. Că „ești serios”. Este o distincție în tăcere: dacă nu ești obosit, poate nu faci destul. Poate nu meriți succesul. Poate nu ești „în luptă”. Iar acest tipar este încurajat subtil de mediul online, unde toată lumea pare în acțiune continuă, dar nimeni nu pare să se odihnească cu adevărat.
Adevărata problemă nu este oboseala, ci identificarea cu ea. Ajungem să ne definim prin epuizare. Să ne simțim vinovați când avem o zi liberă. Să simțim rușine când spunem „azi n-am făcut nimic.” Când de fapt „a nu face nimic” este esențial pentru sănătatea noastră mintală. Este spațiul în care se regenerează gândurile, în care se reface energia, în care corpului i se dă voie să respire.
Dar într-o lume care cere productivitate constantă, acest „nimic” devine un dușman. Ne hărțuim singuri cu liste de to-do. Ne biciuim emoțional pentru orele „pierdute”. Nu mai știm să ne oprim fără a simți vinovăție. Trăim într-o hiperactivitate compulsivă, în care corpul spune „stop”, dar mintea spune „încă un pic”. Și așa ajungem la epuizare cronică. Nu deodată, ci încet, pic cu pic. Și nu din cauza muncii în sine, ci din cauza presiunii de a demonstra mereu ceva.
În rețelele sociale, această presiune este amplificată. Vedem oameni care muncesc până la epuizare și sunt aplaudați. Vedem oameni care se laudă cu burnout-ul ca pe un „cost al succesului”. Vedem citate motivaționale care ne învață că „nu ai voie să obosești dacă îți iubești visul”. Și începem să credem că e ok să te duci la capătul puterilor. Ba chiar că asta înseamnă să fii puternic. Dar adevărul este exact opusul: adevărata putere e să te oprești.
Să recunoști că nu mai poți. Să îți permiți să respiri. Să spui „nu” fără explicații. Să nu mai confunzi odihna cu eșecul. Să-ți recuperezi dreptul la ritm propriu. Pentru că suntem ființe, nu algoritmi. Nu trebuie să funcționăm constant. Nu trebuie să arătăm lumii cât de ocupați suntem ca să fim valoroși.
Burnout-ul nu e o medalie. E o alarmă. O chemare la schimbare. La reconfigurare. La întoarcere în corp. La reînvățarea odihnei. Nu odihna ca pauză între două taskuri, ci odihna ca formă de prezență, de umanitate. Ca mod de a-ți spune „merit să trăiesc fără să mă demonstrez în fiecare zi.”
Să începem să vorbim altfel despre oboseală. Să nu o mai lăudăm. Să nu o mai postăm ca pe un trofeu. Să spunem cu sinceritate: „Am nevoie de pauză.” Să-i încurajăm și pe ceilalți să se oprească. Să nu mai glorificăm doar „grind-ul”, ci și grija față de sine. Pentru că în cele din urmă, niciun succes nu merită sănătatea ta. Nicio realizare nu e mai valoroasă decât capacitatea ta de a simți, de a iubi, de a trăi cu adevărat.
Surse:
Andreassen, C. S., & Pallesen, S. (2014). Social network site addiction – An overview. Current Pharmaceutical Design, 20(25), 4053–4061.
Montag, C., & Reuter, M. (2017). Internet addiction: Neuroscientific approaches and therapeutical implications including smartphone addiction. Springer.
Meshi, D., Morawetz, C., & Heekeren, H. R. (2013). Nucleus accumbens response to gains in reputation for the self relative to gains for others predicts social media use. Frontiers in Human Neuroscience, 7, 439.
Lin, L. Y., Sidani, J. E., Shensa, A., et al. (2016). Association between social media use and depression among U.S. young adults. Depression and Anxiety, 33(4), 323–331.
Twenge, J. M., Joiner, T. E., Rogers, M. L., & Martin, G. N. (2018). Increases in depressive symptoms, suicide-related outcomes, and suicide rates among U.S. adolescents after 2010 and links to increased new media screen time. Clinical Psychological Science, 6(1), 3–17.
Przybylski, A. K., Murayama, K., DeHaan, C. R., & Gladwell, V. (2013). Motivational, emotional, and behavioral correlates of fear of missing out. Computers in Human Behavior, 29(4), 1841–1848.
Turel, O., & Bechara, A. (2016). A triple-system neural model of problematic Internet use: Toward understanding neurobiological processes involved in goal-directed and habitual online behavior. Addiction, 111(6), 1026–1035.