Există o durere pe care puțini o recunosc: durerea de a fi. Nu durerea de a nu avea, nu frica de eșec, nu suferința pierderii – ci o durere mult mai subtilă, mai înrădăcinată: dificultatea de a sta cu tine însuți, de a nu fugi în activitate, în rezultate, în sarcini, în liste, în obiective. Într-o lume care premiază reușita și pedepsește vulnerabilitatea, munca devine un refugiu respectabil, o formă social acceptată de evitare a contactului cu părțile interioare dureroase.

Fuga prin muncă nu este, așa cum pare la suprafață, o alegere a oamenilor ambițioși. Este, adesea, o strategie psihică de supraviețuire învățată devreme, un răspuns la medii emoțional instabile, la neglijare, la rușine, la respingere. A fi productiv este mai sigur decât a fi vulnerabil. A reuși este mai ușor decât a simți. A demonstra este mai la îndemână decât a te întreba cine ești. Conform lui Gabor Maté, în lucrarea „When the Body Says No”, munca compulsivă este o formă de disociere funcțională – un mecanism sofisticat prin care individul se rupe de sine și își canalizează energia în controlul exterior, evitând haosul interior.

Această fugă de sine începe, de obicei, devreme. Copilul care învață că nu este suficient doar pentru că există va încerca să câștige iubirea prin fapte. Va lua note bune, va fi „copilul bun”, va învăța să nu deranjeze, va deveni de ajutor, va prelua sarcini, va face tot ce trebuie pentru a fi văzut. Nu pentru că vrea, ci pentru că altfel doare prea mult. Pentru că atunci când nu ești de folos, ești invizibil. Când nu faci ceva, te temi că nu ești nimic. Astfel se naște hiperfuncționarea ca identitate.

Ajuns adult, acest copil rănit devine un profesionist de succes, un lider admirat, un angajat model sau un antreprenor obsedat de excelență. Poartă mereu în el frica de a nu fi suficient. Are o voce interioară care îl biciuiește în tăcere: „Mai mult. Mai bine. Mai repede. Dacă te oprești, pierzi tot.” Ceea ce ceilalți numesc ambiție, el trăiește ca anxietate. Ceea ce ceilalți aplaudă drept succes, el resimte adesea ca o cursă imposibilă spre o validare care nu vine niciodată cu adevărat.

Conform lui Bessel van der Kolk, în „The Body Keeps the Score”, traumele nerezolvate din copilărie nu dispar, ci se exprimă în corp, în comportamente și în alegeri de viață. Hiperproductivitatea este, în acest sens, o formă de hiperactivare a sistemului nervos simpatic, o stare de alertă permanentă în care munca devine un sedativ, un mod de a amortiza tăcerea, singurătatea, golul. A sta pe loc, a nu face nimic, înseamnă a te confrunta cu toate acele senzații pe care le-ai învățat să le eviți: vinovăție, frică, rușine, neputință.

Pentru multe persoane, oprirea devine o formă de dezorientare profundă. Nu știu ce să facă cu timpul liber. Nu știu cine sunt dacă nu sunt productivi. Se simt inutili, apăsați, anxioși. De aceea, chiar și în concedii, caută să planifice totul, să rămână conectați la email, să își aducă „munca creativă” cu ei. Nu pentru că nu pot să se relaxeze – ci pentru că relaxarea activează dureri pe care au învățat să le țină sub control prin hiperactivitate. Este mai greu să fii, decât să faci. Mai greu să te simți, decât să execuți.

În munca terapeutică profundă, atunci când omul este invitat să încetinească, să nu mai demonstreze, să se întâlnească cu sinele neproductiv, apare adesea o reacție viscerală de teamă. Nu este o simplă rezistență. Este o apărare construită de ani întregi, o identitate formată pe premisa că a fi valoros înseamnă a produce. Și totuși, abia în spațiul gol apare adevărul. În acel gol începi să simți ce ai pierdut: copilăria, libertatea de a nu ști, dreptul la odihnă, capacitatea de a fi iubit fără performanță.

Conform lui Alice Miller, în „Drama copilului dotat”, copiii care devin foarte buni la tot ce fac sunt adesea cei care nu au fost văzuți în esența lor. Li s-au reflectat doar performanțele, nu și trăirile. Și-au construit identitatea pe ceea ce puteau oferi, nu pe cine sunt. Când ajung adulți, continuă să creadă că valoarea lor depinde de rezultate. Nu pot renunța la muncă, pentru că munca este echivalentul iubirii. Dacă nu mai muncesc, riscă să nu mai fie iubiți. Aceasta este condiționarea profundă pe care o trăim, transgenerațional, în tăcere.

În multe cazuri, fuga de sine prin muncă este susținută de medii familiale sau culturale în care odihna este asociată cu lenea, cu pierderea timpului, cu slăbiciunea. Astfel, chiar și în momentul în care individul conștientizează compulsivitatea muncii sale, nu găsește sprijin în jur pentru a se opri. Familia îl laudă pentru cât face. Colegii îl invidiază. Partenerul se bazează pe el. Și astfel, rolul de cel care „ține totul în picioare” devine și mai greu de abandonat.

În realitate, acest rol este o mască. Sub el se află un sine obosit, epuizat, uneori gol, uneori furios, alteori singur. Un sine care nu știe cum să se exprime altfel decât prin fapte. Care nu a fost niciodată întrebat: „Ce simți? Ce ai nevoie? Ce ai vrea dacă nu ai fi obligat să reușești?” Aceste întrebări sunt simple, dar devastatoare. Ele deschid ușa către o întâlnire cu copilul interior care a muncit ca să fie văzut, a performat ca să fie acceptat, a ascuns durerea sub reușite.

Lucrul cu acest copil interior este esențial în procesul de vindecare. Nu este vorba despre a renunța la muncă, ci despre a elibera munca de funcția ei de refugiu și autojustificare. Este vorba despre a recupera libertatea interioară de a alege, de a spune „nu”, de a te odihni fără vinovăție, de a te bucura fără a produce. Este vorba despre a repara relația cu propriul ritm, cu propriul corp, cu propria inimă.

Conform lui Thomas Hübl, în lucrările despre traume colective și individuale, vindecarea reală apare atunci când încetăm să fugim de noi înșine și începem să simțim tot ceea ce a fost înghețat în corp și în suflet. Pentru cei care fug prin muncă, acest proces este înfricoșător tocmai pentru că înseamnă a renunța la control. Înseamnă a intra în contact cu nevoia de iubire necondiționată, cu dorința de a fi ținut, cu rana de a nu fi fost niciodată suficient. Dar doar prin această confruntare se poate construi o viață reală, autentică.

A sta este mai greu decât a reuși pentru cei care nu au fost niciodată iubiți când stăteau. Pentru cei care au fost certați că se joacă, rușinați că nu fac destul, comparați cu alții mai harnici, excluși emoțional când nu corespundeau. Dar tocmai acești oameni au nevoie să învețe să stea. Nu pentru că reușita e greșită, ci pentru că fără repaus nu există sens. Fără conectare nu există prezență. Fără odihnă, nu există viață.

 Vindecarea nu înseamnă a deveni leneș, ci a redeveni viu. Nu înseamnă a abandona succesul, ci a-l transforma dintr-o fugă într-o expresie autentică. Nu înseamnă a nu mai construi, ci a construi dintr-un spațiu de plenitudine, nu de lipsă. Este un drum lung, dar eliberator. Și începe cu un act de curaj: a te opri. A sta. A respira. A simți. A fi.

Bibliografie:

1. Hübl, Thomas. Healing Collective Trauma: A Process for Integrating Our Intergenerational and Cultural Wounds. Boulder: Sounds True, 2020.

2. Kolk, Bessel van der. The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. New York: Viking, 2014.

3. Maté, Gabor. When the Body Says No: Understanding the Stress-Disease Connection. Toronto: Vintage Canada, 2003.

4. Miller, Alice. The Drama of the Gifted Child: The Search for the True Self. New York: Basic Books, 1997.

5. Siegel, Daniel J. The Mindful Therapist: A Clinician’s Guide to Mindsight and Neural Integration. New York: W. W. Norton & Company, 2010.