Dependența de cocaină este, în aparență, o fugă către plăcere, către exaltare, către o formă extremă de trăire intensă. Dar, în profunzime, este adesea o fugă de altceva mult mai subtil și paradoxal: fericirea reală. Poate părea absurd. Cum să se teamă cineva de ceea ce își dorește? Și totuși, pentru multe persoane dependente, atunci când viața începe să se stabilizeze, când lucrurile încep să meargă bine, când apare o relație sănătoasă sau un loc de muncă stabil, apare și un disconfort profund. O tensiune internă, o voce care spune: „asta nu e pentru tine”, „o să strici tot”, „nu meriți”, „se va termina curând”. Și în scurt timp, autosabotajul intră în scenă.

Autosabotajul nu este lipsă de voință. Este un mecanism de protecție profund înrădăcinat, construit pe parcursul vieții în medii în care siguranța a fost instabilă, iar binele a fost urmat aproape întotdeauna de durere. Un copil care a învățat că afecțiunea vine la pachet cu respingerea, că succesul atrage invidie sau pedeapsă, că bucuria este riscantă, va ajunge să asocieze fericirea cu pericolul. În creierul său, s-a construit o hartă emoțională în care liniștea e suspectă, iar echilibrul e un preludiu al prăbușirii. Astfel, în viața adultă, când fericirea apare, activează nu pace, ci anxietate.

Această teamă de fericire are o denumire în psihologie: „hedonic fear” – frica de stări pozitive. Ea apare frecvent la persoanele cu traumă complexă, atașament dezorganizat și istoric de abuz. În cazul dependenței de cocaină, ea se manifestă sub forma unui ciclu: persoana obține ceva bun → se simte ciudat cu acel „bine” → încearcă să-l controleze sau să-l evite → consumă pentru a calma tensiunea → se sabotează → se confirmă profeția interioară: „nu pot să fiu fericit”. Este o buclă paradoxală de automutilare emoțională, care are la bază nu dorința de suferință, ci frica de a o pierde pe cea bună.

Neurobiologic, această frică este susținută de modul în care creierul a fost condiționat în timp. Creierul dependentului este hiperactiv în zonele asociate cu amenințarea, supraviețuirea și recompensa imediată – în special amigdala, nucleus accumbens și sistemul dopaminergic mezolimbic. Cortexul prefrontal, care gestionează planificarea, evaluarea pe termen lung și reglarea emoțională, este adesea hipoactiv sau „ocolit” în decizii rapide. Astfel, atunci când apare o oportunitate de stabilitate (un nou job, o relație sănătoasă, o pauză de la haos), aceste rețele încep să se activeze paradoxal: „nu e normal să fie așa de bine”, „nu știu cum să stau în pace”, „ceva o să meargă prost”. Este ca și cum creierul ar fi învățat că binele e o capcană. Și cocaina devine o formă de control asupra acestei capcane.

Un alt element esențial care întreține frica de fericire la persoanele dependente este rușinea toxică. Nu vorbim aici despre rușinea ocazională, sănătoasă, care corectează comportamentul social, ci despre o identificare profundă cu ideea că ești fundamental defect. Persoanele care dezvoltă dependențe provin adesea din medii în care au fost făcute să se simtă insuficiente, rușinoase, nevaloroase. Aceste mesaje – transmise verbal sau nonverbal – devin nucleul sinelui. Iar când apare o oportunitate de fericire, rușinea iese la suprafață: „cine te crezi tu să fii iubit?”, „fericirea nu e pentru tine”, „ceilalți merită, tu nu”.

Acest fenomen este susținut de distorsiuni cognitive puternice, în special de tipul numit în terapia cognitiv-comportamentală „autoexcludere de la bine”. Este gândirea automată prin care persoana își neagă dreptul la lucruri pozitive: succes, liniște, bucurie. Este acel sentiment că fericirea este pentru „ceilalți oameni”, nu pentru mine. Că eu am greșit prea mult, am stricat prea mult, nu sunt „curat” pe dinăuntru. Din păcate, acest tipar este adâncit de cultura rușinii care înconjoară adicția: stigmatul, vinovirea, privirile reci.

În acest context, hipnoza clinică devine un instrument revoluționar, pentru că permite accesul direct la nivelul subconștient unde sunt stocate aceste convingeri. În stare de transă, mintea devine mult mai receptivă la rescrierea simbolică a realității interioare. Terapeutul poate introduce sugestii posthipnotice de genul: „fericirea este sigură pentru tine”, „ai dreptul să te bucuri fără să plătești cu durere”, „binele nu mai este o capcană”, „ești pregătit să primești ceea ce ți-a fost refuzat”. Aceste propoziții, repetate într-un context emoțional de siguranță, pot slăbi tiparele de autosabotaj și pot instala asocieri noi cu stările pozitive.

Mai mult decât atât, hipnoza poate lucra cu copilul interior, cel care a învățat că orice bucurie e urmată de pierdere. Prin transe regresive ghidate, acest copil poate fi întâlnit, ținut, validat. Poate primi, în sfârșit, un alt final pentru povestea lui. Nu prin minte logică, ci prin trăire emoțională profundă. Astfel, frica de fericire începe să scadă nu prin convingere rațională, ci prin rescrierea memoriei emoționale.

După o perioadă îndelungată de consum, creierul unui dependent de cocaină suferă o adaptare profundă la nivelul sistemului de recompensă. Dopamina – neurotransmițătorul asociat cu plăcerea, motivația și anticiparea recompensei – este eliberată în cantități masive în timpul consumului. Acest lucru supraîncarcă circuitele dopaminergice, în special nucleus accumbens, iar creierul, pentru a compensa, reduce sensibilitatea receptorilor. Cu alte cuvinte, creierul se adaptează la un „nou normal” bazat pe hiperstimulare.

Această adaptare are o consecință devastatoare: plăcerile naturale nu mai generează satisfacție. Mâncarea, muzica, iubirea, liniștea, conversațiile – toate par fade, inutile, plictisitoare. Creierul în sevraj se simte gol, insuportabil de prezent, fără nicio formă de recompensă. În acest context, apare confuzia neurofiziologică: „fericirea naturală” este percepută ca un abandon, ca un nimic dureros. Aici nu mai e vorba doar de psihologie, ci de durere neurochimică reală. Iar cocaina devine soluția imediată, rapidă, de „a scăpa din acest gol”.

Acesta este un alt motiv pentru care fericirea reală devine inconfortabilă. Ea nu are intensitatea artificială cu care creierul a fost obișnuit. Nu oferă explozia. Nu creează hiperalertă. Este tăcută, caldă, lentă – și exact aceste caracteristici o fac să pară amenințătoare pentru un sistem nervos hiperactiv. De aceea, reconstrucția bucuriei naturale este o muncă de reprogramare profundă, care trebuie să includă nu doar abstinența, ci și antrenarea treptată a simțurilor, a emoției și a sensului.

Hipnoza poate susține această reconstrucție prin ancore subtile: exerciții ghidate de focalizare asupra stărilor blânde, asupra conexiunii reale cu corpul, asupra siguranței. În transe, se pot induce sugestii precum: „simt bucuria în lucrurile mici”, „sunt în siguranță în această stare calmă”, „îmi permit să simt fără frică”. Aceste sugestii pot deveni semnale noi pentru sistemul nervos, care, în timp, învață că bucuria nu este periculoasă. Prin repetare, se formează o nouă hartă emoțională, în care fericirea nu mai e un șoc, ci o stare firească.

Surse:

• Cognitive Therapy of Personality Disorders – Aaron T. Beck & Arthur Freeman

• In the Realm of Hungry Ghosts – Gabor Maté

• Affective Neuroscience – Jaak Panksepp

• The Brain That Changes Itself – Norman Doidge

• The Polyvagal Theory – Stephen W. Porges

• Focusing-Oriented Psychotherapy – Eugene T. Gendlin

• Addiction as an Attachment Disorder – Philip J. Flores

• The Body Keeps the Score – Bessel van der Kolk

• Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond – Nancy M. Petry

• Julien’s Primer of Drug Action – Claire D. Advokat, Joseph E. Comaty, Robert M. Julien