În spatele unei recăderi în jocurile de noroc nu se află o simplă lipsă de voință, ci o arhitectură psihologică și neurologică complexă care sabotează conștientul din interior. O persoană care a încercat să se lase de jocuri și a recăzut nu e un individ slab, ci o ființă în care s-a reactivat o rețea întreagă de condiționări, tipare emoționale, amintiri somatice și distorsiuni cognitive. Fiecare recădere are o poveste. Nu începe cu prima monedă introdusă în aparat sau cu primul bilet de pariuri plasat după abstinență. Începe cu o stare internă. O neliniște vagă, o zi proastă, o ceartă cu cineva drag, o nesiguranță financiară, o amintire din trecut sau o bucată de tăcere prea lungă. În acel moment, în interiorul dependentului se activează ceea ce psihologia adicțiilor numește schema recăderii: o succesiune de gânduri automate, emoții negative, impulsuri și raționalizări care îl duc, pas cu pas, înapoi către joc.

Creierul reține ceea ce l-a „salvat” cândva. Chiar dacă acel lucru a distrus vieți, a ruinat conturi și relații, în momentele de stres major, mintea se întoarce la căile neuronale cele mai bătătorite. Iar în cazul unui jucător, acea cale este legată de dopamină, anticipare și iluzia controlului. În primele secunde ale gândului de a juca, apar justificații: „Doar o dată, ca să scap de tensiunea asta.”, „Am fost cuminte atâta timp, merit.”, „E doar o sumă mică.”, „Pot controla, acum știu ce fac.” Acestea sunt raționalizări periculoase activate de sistemul limbic, zona emoțională a creierului, care funcționează în afara logicii raționale. În starea de vulnerabilitate emoțională, cortexul prefrontal – responsabil cu luarea deciziilor și inhibarea impulsurilor – este temporar slăbit. Astfel, gândurile raționale nu mai pot opri impulsul.

O recădere nu este o întâmplare, ci un proces. Înainte de acțiunea propriu-zisă, există o fază de preocupare mentală – dependentul începe să se gândească la joc, să vizualizeze cazinoul, să își amintească de „senzația” aceea. Este o stare de disociere subtilă, în care realitatea prezentă devine difuză, iar mintea este absorbită într-o lume paralelă – lumea fanteziei de câștig. Această fază este însoțită de tensiune corporală, transpirații, agitație, dar și de o formă de excitare care seamănă cu dorința sexuală sau foamea. Se activează sistemul de stres, dar și cel de recompensă. Practic, în acel moment, persoana nu mai luptă doar cu un obicei, ci cu o chimie internă a anticipării.

Urmează faza de declanșare emoțională – un eveniment aparent banal, dar care funcționează ca scânteie: un mesaj, un sunet familiar, trecerea pe lângă o sală de jocuri, apariția unei reclame online, o discuție despre bani. În acel moment, se produce un shortcut emoțional – creierul nu mai procesează întreaga istorie a suferinței cauzate de joc, ci doar promisiunea iluzorie a eliberării imediate. Este o stare de orbire afectivă. De abandonare a sinelui rațional. În acele clipe, orice învățătură din terapie, orice promisiune, orice rușine trecută devin invizibile. E ca și cum omul este condus de o altă parte din el, una compulsivă, veche, poate chiar copilăroasă – o parte care vrea alinare cu orice preț.

Recăderea este urmată de o fază de transă comportamentală. Jucătorul ajunge în sală, apasă butonul, plasează biletul, reface gesturile familiare. Corpul îl urmează fără opoziție. Nu mai este un act conștient, ci un automatism învățat, un ritual neuropsihologic cu funcție calmantă. În această fază, conștiința este suspendată. Este o formă de disociere activă, un mecanism de apărare care îl „deconectează” temporar de realitate. El nu simte greutatea morală a acțiunii sale, ci doar ușurarea că s-a întors într-un loc „cunoscut”. Un spațiu toxic care a devenit, paradoxal, o zonă de confort. Un spațiu în care nu mai trebuie să simtă nimic altceva decât adrenalina și speranța, chiar dacă falsă.

După consum, apare faza de dezintegrare emoțională. Jucătorul revine în corpul său, în mintea sa, în rușinea sa. Este ca o prăbușire după extaz. Se simte murdar, vinovat, furios, înfrânt. Dar exact aceste emoții sunt combustibil pentru următoarea recădere. Se instaurează ceea ce literatura psihologică numește ciclul autoîntreținut al rușinii și comportamentului adictiv. Cu cât rușinea e mai mare, cu atât nevoia de alinare e mai urgentă. Și alinarea este oferită tot de comportamentul care a produs rușinea. Este un paradox distructiv. De aceea, cei mai mulți dependenți recad în primele zile după ce și-au promis că se opresc. Pentru că nu știu să gestioneze durerea emoțională a recăderii. Și pentru că nimeni nu i-a învățat că o recădere este un simptom, nu un eșec moral.

Din punct de vedere psihodinamic, recăderea poate fi înțeleasă și ca o formă de reactivare a traumelor vechi. În spatele compulsiei de a juca se află, adesea, o traumă neprocesată: o respingere, o pierdere, o umilință, o relație de atașament nesigură. Atunci când aceste răni emoționale sunt reactivitate printr-o situație de viață (un conflict, un abandon, o rușine), mintea nu știe cum să le proceseze și revine la ceea ce a învățat că amorțește durerea. Nu pentru a obține plăcere, ci pentru a nu mai simți. Pentru a supraviețui în fața unei emoții pe care o percepe ca periculoasă. Astfel, jocul devine o formă de autoterapie periculoasă, un drog care nu vindecă, ci adoarme.

În plus, recăderea este adesea întreținută de gândirea de tip alb-negru. Mulți jucători trăiesc cu ideea că „dacă am greșit o dată, nu mai are rost să mă opresc acum”. Este o distorsiune cognitivă frecventă, care duce la binge gambling – sesiuni lungi, de pierdere totală, din dorința de a anula greșeala printr-un câștig miraculos. Această gândire este înrădăcinată în perfecționismul defensiv, în nevoia de a nu greși, iar atunci când greșeala se produce, individul se autodistruge pentru că nu suportă rușinea. Este un mecanism profund copilăresc, învățat adesea într-un mediu critic, în care greșeala era asociată cu pedeapsa și lipsa iubirii.

Recăderea trebuie înțeleasă și în contextul neuroplasticității inverse. Adicția creează circuite neuronale stabile, iar abstinența, dacă nu este susținută de noi rutine și recompense, lasă un vid. Creierul are nevoie de dopamină naturală – din sport, relații, creativitate, sens. În lipsa acestor surse, individul simte un gol intern – nu pentru că îi lipsește jocul, ci pentru că nu și-a construit altceva. Aici e capcana majoră: mulți se lasă de joc, dar nu pun nimic în loc. Nu își reglează emoțiile, nu își exprimă nevoile, nu învață să fie prezenți în corpul lor. Fără aceste resurse, recăderea devine o revenire în familiar, nu o trădare a abstinenței.

Terapia recăderii nu înseamnă doar prevenție. Înseamnă înțelegere profundă a scenariului interior, lucru cu părțile psihice care reacționează automat, identificarea factorilor declanșatori emoționali, reconectare cu sinele conștient. Înseamnă compasiune. Fiecare recădere spune o poveste. Despre durere nespusă. Despre nevoi neîmplinite. Despre absența blândeții. Iar un dependent care recade are nevoie nu de rușinare, ci de însoțire. De ochi care nu îl judecă. De brațe simbolice care îl sprijină să se ridice. Pentru că adevărata întrebare nu este „de ce a recăzut?”, ci „ce parte din el nu a fost ascultată?”.

Recăderea poate fi un portal de înțelegere. Un moment în care individul învață mai mult despre sine decât în orice altă etapă. Nu este o dovadă de eșec, ci o invitație la profunzime. Este locul în care se vede cât de mare e rana și cât de mult are nevoie de vindecare. Fiecare cădere poate deveni o scară. Fiecare pierdere poate deveni o chemare spre viață reală. Important este ca, din acel punct, omul să nu se mai abandoneze. Să nu se mai pedepsească. Să nu mai creadă că este păcătos. Ci să înceapă să se privească ca pe un supraviețuitor. Iar supraviețuirea, atunci când este urmată de cunoaștere, devine vindecare.

Pentru mulți, această înțelegere vine târziu. După ani de recăderi. Dar nu e niciodată prea târziu să înveți cum funcționează propriul tău creier. Să înveți limbajul propriilor răni. Să devii propriul tău terapeut interior. Iar atunci când simți din nou impulsul, când gândul jocului revine, să poți întreba blând: ce vrei să-mi spui? Ce nu ai primit azi? Ce parte din mine cere iubire, și eu n-am auzit-o? În acel moment, începe adevărata libertate. Nu cea de a nu recădea, ci de a nu te mai abandona niciodată.

Bibliografie:

1. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2001). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 96(5), 487–499.

2. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5). Washington, DC: American Psychiatric Publishing.

3. Lorains, F. K., Cowlishaw, S., & Thomas, S. A. (2011). Prevalence of comorbid disorders in problem and pathological gambling: systematic review and meta-analysis. Addiction, 106(3), 490–498.

4. Komoto, Y. (2014). Factors associated with suicide and bankruptcy in Japanese pathological gamblers. International Journal of Mental Health and Addiction, 12(2), 178–186.

5. Rash, C. J., & Petry, N. M. (2014). Gambling disorder in the DSM-5: Opportunities to improve diagnosis and treatment. Addictive Behaviors, 39(2), 676–683.

6. Verdejo-García, A., Lawrence, A. J., & Clark, L. (2008). Impulsivity as a vulnerability marker for substance-use disorders: review of findings from high-risk research, problem gamblers and genetic association studies. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 32(4), 777–810.

7. The ASAM Principles of Addiction Medicine. (2018). Shannon Miller, Danny Peary (Eds.), Wolters Kluwer – Lippincott Williams & Wilkins.

8. Erickson, C. K. (2018). The Science of Addiction: From Neurobiology to Treatment. W. W. Norton & Company.

9. Pfaff, D. W., & Volkow, N. D. (Eds.). (2016). Neuroscience in the 21st Century: From Basic to Clinical. Springer.

10. Handbook of Neuroscience for the Behavioral Sciences (2009). Edited by Berntson, G. G., & Cacioppo, J. T., Wiley.

11. Internet and Mobile Phone Addiction. (2021). Lopez-Fernandez, O. (Ed.). Elsevier.

12. Svec, M., & Lu, Q. (2018). Religiosity and the onset of problem gambling among US adults. Journal of Gambling Studies, 34(2), 455–470.

13. Darbyshire, P., Oster, C., & Carrig, H. (2001). The experience of pervasive loss: Children and young people living in a family where parental gambling is a problem. Journal of Gambling Studies, 17(1), 23–45.