Există o formă de oboseală care nu se rezolvă cu somn. O epuizare care nu dispare nici în vacanță. O oboseală care vine din adâncul unei existențe care nu s-a simțit niciodată demnă să se odihnească. Burnout-ul nu este doar efectul muncii în exces, ci un simptom al unei rupturi interioare vechi, în care a simți este periculos, iar a te opri echivalează cu a te prăbuși. Nu este vorba doar despre cât ai muncit, ci despre cine ai fost nevoit să fii ca să fii acceptat.

Pentru unii oameni, pauza activează nu relaxarea, ci groaza. Pentru că în tăcerea care urmează după oprire se aude tot ce au învățat să ignore: vocea rușinii, fricile nevorbite, întrebările fără răspuns. A munci în exces devine o formă de auto-anestezie, o modalitate prin care nu mai simți cât de tare te doare să exiști fără scop. În acea agitație perpetuă, nu mai auzi cât de tare ți-ai pierdut contactul cu tine.

Burnout-ul nu începe în corp. Începe în rușine. În acel sentiment că nu ai voie să fii slab, nu ai voie să încetinești, nu ai voie să te alegi pe tine. Când crești în contexte în care odihna e considerată lene, vulnerabilitatea e slăbiciune, iar introspecția e egoism, înveți că singura formă acceptabilă de a exista este prin a dărui continuu până la epuizare. Și o faci. Pentru că e singura cale prin care ai înțeles că meriți un loc în lume.

Dar corpul nu uită. Și corpul cere. Uneori prin migrene. Alteori prin insomnii. Sau prin nodul în gât care nu dispare, prin durerile inexplicabile din ceafă, prin sistemul imunitar care cedează, prin pielea care se inflamează. Corpul începe să spună nu, chiar dacă tu încă spui da.

Cei mai mulți oameni care ajung în burnout nu sunt leneși, slabi sau nepregătiți. Din contră. Sunt cei mai responsabili, cei mai disponibili, cei care nu cer niciodată ajutor, dar sunt acolo pentru toți. Sunt cei care au învățat devreme că a fi bun înseamnă a fi de folos. Și au uitat cum e să fii fără să dai.

Conform lui Gabor Maté, burnout-ul apare în special la persoanele care au învățat, din copilărie, să își ignore propriile nevoi pentru a supraviețui emoțional. În loc să simtă, au învățat să funcționeze. În loc să plângă, au învățat să muncească. În loc să ceară, au învățat să ofere. Dar nimeni nu poate trăi toată viața negându-se.

Ceea ce face burnout-ul atât de devastator nu este doar oboseala, ci golul care se deschide în tine atunci când nu mai poți funcționa. E ca și cum ai fost un motor care a ars toate rezervele și, pentru prima dată, îți dai seama că nu știi cine ești când nu mai ești util. Și această revelație doare mai mult decât oboseala.

În psihoterapia profundă a burnout-ului nu lucrăm doar cu limite, somn și alimentație. Lucrăm cu vocea rușinii care spune că ești valoros doar când dai ceva, cu frica de a nu fi uitat dacă nu ești disponibil, cu fantezia inconștientă că dacă te oprești, ceilalți vor suferi sau te vor abandona.

Burnout-ul nu este despre muncă. E despre supraviețuire. Despre cum ai învățat să te salvezi prin a fi indispensabil. Despre cum ai confundat iubirea cu recunoștința. Despre cum ți-ai legat viața de ceilalți atât de mult, încât ai uitat cum e să te ai pe tine.

Și vine o zi în care corpul te obligă să te oprești. Dar nu pentru că ești slab. Ci pentru că e timpul să te alegi. Și nu vei ști cum să faci asta. Vei simți rușine. Vinovăție. Anxietate. Dar vei învăța. Vei învăța să nu mai fii motorul care trage tot, ci inima care pulsează în ritmul ei. Vei învăța să spui „nu mai pot” fără să simți că ai eșuat.

Oare pot să mă opresc? – întreabă vocea din adâncul ființei tale. Răspunsul nu vine din minte, ci din corp. Când corpul tău nu mai e în alertă. Când respiri fără vină. Când tăcerea nu mai doare. Când rămâi tu cu tine, iar asta e destul.

Bibliografie :

1. Maté, Gabor (2008). In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. North Atlantic Books.

2. Brown, Brené (2012). Daring Greatly: How the Courage to Be Vulnerable Transforms the Way We Live, Love, Parent, and Lead. Gotham Books.

3. Miller, Alice (1980). The Drama of the Gifted Child: The Search for the True Self. Basic Books.

4. Scazzero, Peter (2006). The Emotionally Healthy Church: A Strategy for Discipleship That Actually Changes Lives. Zondervan.

5. Freudenberger, Herbert J. (1974). Staff Burn-Out. Journal of Social Issues, 30(1), 159–165.