Nimeni nu se trezește într-o dimineață spunând: „Vreau să mă distrug.” Dar unii oameni se trezesc în fiecare dimineață cu aceeași tăcere în jurul lor, cu același gol în piept, cu aceeași absență a unei priviri care să spună „te văd”. Pentru unii, atenția nu a fost niciodată oferită gratuit. A trebuit să o obțină. Prin performanță. Prin boală. Prin revoltă. Prin zgomot. Sau, într-un mod tăcut și sinistru, prin autodistrugere. Povestea dependentului care cere atenție prin distrugere nu este o poveste despre alegere, ci despre un mod învățat, profund inconștient, de a fi văzut. Când nimeni nu a fost acolo să-l țină în brațe când plângea, când mama era prea obosită, prea absentă sau prea fragilă, când tatăl nu a înțeles niciodată cum să spună „ești important pentru mine”, copilul învață că prezența celorlalți nu este ceva garantat. Și dacă a reușit cumva să atragă atenția doar atunci când era în pericol – când s-a îmbolnăvit, când a făcut o criză, când a tăcut prea mult sau a strigat prea tare – atunci creierul său emoțional a înregistrat un adevăr devastator: „valorez ceva doar atunci când mă distrug”.

Această învățare devine, mai târziu, o schemă de viață. Adicția nu este atunci doar o încercare de a obține plăcere sau de a evita durerea, ci un mod de a menține o relație. O relație cu mama care vine doar când copilul e bolnav. Cu partenerul care te caută doar când faci o criză. Cu prietenii care devin activi doar când anunți că ești la pământ. În profunzime, dependentul care repetă acest tipar nu vrea moartea. Vrea viață. Vrea să fie văzut. Vrea să fie iubit. Dar nu știe altfel. Nu a fost învățat că are voie să fie ținut în siguranță și în liniște. Așa că strigă. Dar nu prin cuvinte, ci prin gesturi. Prin băutură. Prin cocaină. Prin sex compulsiv. Prin cheltuieli iraționale. Prin crize emoționale. Prin reacții disproporționate. Fiecare episod distructiv este un mesaj codat: „Unde sunteți când sunt tăcut? Unde sunteți când nu mă distrug?”

Rădăcina acestui mecanism se află în traumă. Nu neapărat în evenimente mari și evidente, ci în lipsa relației corectoare. În absența iubirii necondiționate. În lipsa unui martor care să spună „ești suficient doar pentru că ești”. Și dacă acest mesaj nu a fost primit, persoana începe să-și construiască un sine fals, bazat pe nevoie și strategie. Devine expert în manipulare afectivă, dar nu din răutate, ci din foame. Își creează momente dramatice pentru că a învățat că doar atunci ceilalți apar. Și fiecare dată când planul funcționează, creierul emoțional înregistrează din nou același adevăr periculos: „distruge-te și vor veni.”

Problema este că acest plan nu poate dura. În cele din urmă, relațiile se uzează, empatia se epuizează, lumea începe să se retragă. Și atunci, dependentul simte rușinea cea mare: „Nici măcar când mă distrug nu mai vin.” Acesta este momentul cel mai periculos. Este clipa în care persoana poate cădea într-o depresie profundă, în idei suicidare, în compulsii extreme. Pentru că nu mai are nici măcar mecanismul distructiv ca garanție a atenției. Și totuși, exact acolo, în acel punct zero, poate începe vindecarea.

Terapia acestor oameni nu începe cu abstinența. Nici cu planuri de recuperare. Nici cu promisiuni. Ci cu o întrebare simplă și dureroasă: „Cine te-a iubit când nu făceai nimic?” Și, de cele mai multe ori, răspunsul este: nimeni. Atunci știi unde trebuie să mergi. În acel spațiu gol, tăcut, unde copilul interior așteaptă, de zeci de ani, să fie ținut fără să fie spectacol. Să fie văzut fără să se ardă. Să fie întrebat: „Cum ești?” nu doar când e în criză. Să fie văzut, pur și simplu, pentru că este. Aceasta este cheia: să înveți că ai dreptul la iubire în tăcere.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de relații noi, de un mediu sigur, de un terapeut care nu se activează doar când clientul recade, ci care rămâne constant, stabil, prezent. Este nevoie de prieteni care nu fug când nu se întâmplă nimic dramatic. De parteneri care pot rămâne și în banalul cotidian. De un sine care învață să trăiască și când nu are nevoie de salvare. Asta înseamnă reparentare. Asta înseamnă vindecare: să devii acel adult care stă cu tine în tăcere și nu te lasă să te autodistrugi pentru o doză de atenție.

Este nevoie de exerciții. De rescriere somatică. De momente de stat cu corpul. De învățare a plăcerii simple. De conectare cu natura. De trăire a unei emoții fără să fie nevoie să o exprimi teatral. De simplificare. De prezență. De repetiție. De multă blândețe. Și de permisiunea de a fi. Fără spectacol. Fără criză. Fără distrugere.

Pentru că da, ai fost nevoit să te distrugi ca să fii văzut. Dar de acum, ai dreptul să trăiești ca să fii iubit.

Referințe bibliografice:

1. Maté, G. (2008). In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. Berkeley, CA: North Atlantic Books.

2. Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss: Volume I. Attachment. New York, NY: Basic Books.

3. Fisher, J. (2021). Transforming the Living Legacy of Trauma: A Workbook for Survivors and Therapists. Eau Claire, WI: PESI Publishing.

4. van der Kolk, B. A. (2014). The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. New York, NY: Penguin Books.

5. Walker, P. (2013). Complex PTSD: From Surviving to Thriving. Azure Coyote Books.

6. Porges, S. W. (2017). The Pocket Guide to the Polyvagal Theory: The Transformative Power of Feeling Safe. New York, NY: W. W. Norton & Company.

7. Dana, D. (2020). Polyvagal Exercises for Safety and Connection: 50 Client-Centered Practices. New York, NY: W. W. Norton & Company.

8. Wegscheider-Cruse, S. (1989). Another Chance: Hope and Health for the Alcoholic Family. Deerfield Beach, FL: Health Communications Inc.

9. Winnicott, D. W. (1965). The Maturational Processes and the Facilitating Environment: Studies in the Theory of Emotional Development. London: The Hogarth Press.

10. Stanger, L., & Mee-Lee, D. (2020). Addiction in the Family: Helping Families Navigate Challenges, Emotions, and Recovery. Center City, MN: Hazelden Publishing.

11. Neff, K. (2011). Self-Compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself. New York, NY: William Morrow.

12. Georgescu, M. (2019). Psihologia dependenței – între simptom și simbol. București: Editura Trei.