În fiecare dependent trăiește un copil care nu a fost văzut, auzit, ținut, validat sau iubit necondiționat. Acest copil nu dispare în momentul în care adultul preia controlul, ci continuă să trăiască în adâncul psihicului, acționând din umbră prin suferință, impulsuri, rușine cronică și o căutare disperată de alinare. Copilul interior al dependentului este, în esență, o structură afectivă traumatizată, alcătuită din fragmente de experiențe afective nerezolvate, reprimate sau disociate, care păstrează în ele nu doar amintirea evenimentelor dureroase, ci și trăirea emoțională brută asociată cu acestea: abandonul, umilința, frica, lipsa, respingerea, neputința. Adicția devine astfel nu un act de rebeliune, ci o strategie de supraviețuire învățată, o cale prin care copilul interior încearcă să-și regleze o lume emoțională haotică pentru care nu a primit niciodată un model de conținere și înțelegere.

Din perspectiva dezvoltării psihologice, copilul interior apare în literatură ca o metaforă a nucleului emoțional timpuriu – acel sine afectiv care s-a format în relație cu figura de atașament primară. Atunci când această relație este inconsistentă, dezorganizată, intruzivă sau neglijentă, copilul învață că lumea nu este sigură, iar el nu este demn de iubire. Această rușine toxică primară nu este o emoție trecătoare, ci un construct identitar: copilul nu crede că a făcut ceva greșit, ci că el este greșit. Din acest punct, întreaga personalitate începe să se construiască pe fundația nevoii de a fi altcineva pentru a merita afecțiune – mai tăcut, mai cuminte, mai performant, mai invizibil. Această mască devine un mecanism de adaptare, dar în esență funcționează ca o renunțare la sine, o autoabandonare precoce care lasă în urmă o traumă profundă de separare interioară. În absența iubirii autentice, copilul dezvoltă o loialitate inconștientă față de durere, pentru că durerea este familiară, cunoscută, predictibilă. Astfel, în viața adultă, dependentul caută în mod repetitiv contexte în care să retrăiască, într-o manieră compulsivă, aceeași dramă a neprimirii iubirii – dar de această dată cu iluzia că o poate controla, consuma, cumpăra sau obține.

Neuropsihologia copilului traumatizat arată că experiențele adverse timpurii afectează profund dezvoltarea cortexului prefrontal, amigdalei și hipocampului – regiunile implicate în reglarea emoțională, memoria afectivă și capacitatea de reflecție. Aceste modificări timpurii lasă urme durabile în creierul adultului dependent, explicând de ce adesea el acționează din impuls, disociază, devine hipervigilent sau incapabil să tolereze ambivalența emoțională. Copilul interior traumatizat este reactiv, confuz, lipsit de granițe, dar în același timp profund dornic de contact autentic. El se teme de iubire, dar o caută cu disperare. Se rușinează de sine, dar visează să fie văzut. Se autoexclude, dar tânjește după apartenență. Este o structură paradoxală, pentru că este prinsă între două polarități existențiale: frica de respingere și nevoia disperată de iubire. Adicția devine astfel o punte între cele două – un spațiu fals de siguranță unde nu trebuie să simtă, nu trebuie să ceară, nu trebuie să riște. Doar consumă. Doar evită.

În terapie, copilul interior al dependentului apare adesea sub formă de regresie emoțională – izbucniri afective necontrolate, idealizări, comportamente impulsive, autoînvinovățire extremă, cerere insațiabilă de validare. Este esențial ca terapeutul să nu lucreze doar cu adultul logic, ci să recunoască manifestările copilului rănit și să le conțină cu blândețe și fermitate. Acești clienți nu au nevoie doar de înțelegere cognitivă, ci de reparentare afectivă – un proces lent și profund, în care relația terapeutică devine un spațiu de reparare a atașamentului rănit. Este nevoie ca terapeutul să devină, temporar, acea figură adultă care oglindește, validează, conține și educă emoțional. Nu prin explicații, ci prin prezență. Nu prin analiză, ci prin tonul blând, prin disponibilitate afectivă, prin congruență. Copilul interior traumatizat are nevoie să știe că poate simți fără să fie pedepsit, că poate cere fără să fie umilit, că poate fi văzut fără să fie respins. Această siguranță internă nu se construiește dintr-odată, ci prin sute de micro-momente de întâlnire autentică.

Rușinea este probabil cel mai mare dușman al copilului interior al dependentului. Este o rușine existențială, nu doar morală – rușinea de a fi, de a avea nevoie, de a dori, de a simți. Este o rușine care spune: „Ceva este în neregulă cu mine.” Iar pentru a scăpa de această rușine, copilul învață să se separe de sine. În momentele în care se simte copleșit, el disociază, se refugiază în fantezie, în consum, în deliruri de grandoare sau de autodistrugere. Aceste mecanisme nu sunt patologii în sine, ci forme de supraviețuire psihică în absența iubirii. Când cineva spune „nu mai suport să fiu eu”, ceea ce spune de fapt este: „copilul din mine nu a fost iubit și nu mai știe cum să trăiască altfel decât fugind.” Aici se naște adicția: nu din dorința de distrugere, ci din incapacitatea de a trăi fără iubire.

Reconectarea cu copilul interior presupune curajul de a coborî în locurile cele mai întunecate ale memoriei afective. Presupune să retrăiești durerea abandonului fără să o îneci în alcool. Să simți furia neputinței fără să o descarci compulsiv. Să plângi rușinea uitată fără să o transformi în comportamente distructive. Presupune să înveți, încet-încet, că emoția nu ucide. Că vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Că dorul de iubire nu este rușinos. Că nevoia de a fi ținut, văzut, înțeles nu este infantilă, ci profund umană. În absența acestor recunoașteri, adicția rămâne singura formă de supraviețuire. Dar odată ce copilul interior este auzit, văzut, întâmpinat, ceva se transformă: persoana dependentă nu mai fuge de sine, ci începe să rămână cu sine.

De aceea, în tratamentul adicțiilor, munca cu copilul interior nu este un accesoriu terapeutic, ci o componentă fundamentală. Pentru că acolo unde a fost începutul ruperii de sine, acolo trebuie să fie începutul reconstrucției. Nu în raționamente, nu în planuri de abstinență, ci în spațiul tainic al inimii afective, acolo unde copilul așteaptă de zeci de ani o atingere, o voce, un „da, meriți”. Atunci când dependentul începe să-și țină copilul interior în brațe, adicția nu mai este necesară. Pentru că nevoia de iubire este întâlnită. Iar rușinea începe să dispară.

Bibliografie:

1. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction, North Atlantic Books, 2008

2. Alice Miller – The Drama of the Gifted Child, Basic Books, 1979

3. John Bradshaw – Homecoming: Reclaiming and Healing Your Inner Child, Bantam, 1990

4. Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving, Azure Coyote Books, 2013

5. Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2014

6. Carl Jung – The Archetypes and the Collective Unconscious, Princeton University Press, 1969

7. Margaret Paul – Healing Your Aloneness: Finding Love and Wholeness Through Your Inner Child, New World Library, 1990

8. Jean Illsley Clarke – Growing Up Again: Parenting Ourselves, Parenting Our Children, Hazelden, 1989

9. Daniel Siegel – The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are, Guilford Press, 1999

10. Richard Schwartz – No Bad Parts: Healing Trauma and Restoring Wholeness with the Internal Family Systems Model, Sounds True, 2021

11. Donald Winnicott – Playing and Reality, Routledge, 1971

12. Matei Georgescu – Psihologia dependenței – între simptom și simbol, Editura Trei, 2019

13. Stephen Porges – The Pocket Guide to the Polyvagal Theory: The Transformative Power of Feeling Safe, Norton, 2017