În centrul fiecărei adicții nu se află o substanță sau un comportament compulsiv, ci o relație disfuncțională cu emoția. Persoanele care dezvoltă dependențe cronice prezintă adesea o capacitate redusă de a identifica, exprima și regla propriile trăiri afective, ceea ce face ca realitatea emoțională să devină o povară insuportabilă, căutându-se astfel metode rapide de evitare, de anesteziere sau de intensificare artificială a stării interne. Inteligența emoțională scăzută nu este o simplă lipsă de vocabular afectiv sau de empatie, ci este o consecință a unui mediu de atașament precar, în care exprimarea emoțiilor nu a fost susținută, oglindită sau validată. În copilăriile multora dintre cei care ajung să dezvolte adicții, emoțiile au fost fie pedepsite, fie ignorate, fie ridiculizate. Astfel, copilul învață că trăirea emoțională este un pericol, o vulnerabilitate care trebuie suprimată pentru a fi acceptat. Această învățare timpurie produce ceea ce psihologia modernă numește evitare afectivă – o strategie inconștientă prin care persoana evită contactul profund cu emoția, fie prin negare, fie prin disociere, fie prin comportamente de substituție.

Adicția funcționează ca un regulator artificial al acestui vid afectiv. În absența unui sistem emoțional matur, persoana dependentă nu are acces la autoreglare sănătoasă. Ea nu știe cum să stea cu tristețea fără să o confunde cu disperarea. Nu știe cum să își conțină furia fără să o transforme în acțiune impulsivă sau în autoagresivitate. Nu știe cum să ceară afecțiune fără să simtă rușine sau vinovăție. Toate aceste carențe emoționale creează o presiune internă cronică. Și într-un moment de vulnerabilitate – fie o pierdere, o traumă, un conflict relațional – persoana caută o scurtătură neurologică. Această scurtătură poate fi alcoolul, care suprimă inhibițiile și amorțește suferința. Poate fi cocaina, care oferă o iluzie de control și forță. Poate fi pornografia, care înlocuiește intimitatea cu siguranța detensionării fizice. Poate fi mâncatul compulsiv, care reglează temporar o lipsă de afect. În toate cazurile, mecanismul este același: fugă de emoție prin substitut senzorial. Astfel, adicția devine o formă de evitare afectivă sofisticată, menținută de un sistem nervos care nu știe să se autoregleze și de o minte care nu știe să identifice ce simte.

Studiile clinice asupra inteligenței emoționale în populațiile cu adicție arată o incidență crescută a trăsăturii de alexitimie – incapacitatea de a identifica și verbaliza emoțiile. Acești indivizi folosesc un limbaj vag, impersonal, adesea centrat pe acțiune, nu pe trăire. În terapie, ei spun „m-am simțit rău” în loc de „am simțit tristețe, frustrare, vinovăție”. Această confuzie afectivă nu este o alegere, ci o consecință a unui atașament nesigur, în care nu a existat o oglindire constantă a trăirilor. Când mama spune copilului care plânge „nu mai plânge, n-ai nimic”, mesajul nu este doar de minimalizare, ci de anulare a realității afective. Copilul învață că ceea ce simte nu este corect, că nu e sigur să simtă, și astfel învață să reprime, să închidă, să evite. Pe termen lung, această evitare devine o normă internă. Persoana nu știe că are emoții până nu simte un disconfort fizic. Nu știe că este rănită până nu apare sevrajul. Nu știe că are o rană de respingere până nu se trezește într-o relație toxică.

Această lipsă de alfabetizare emoțională este întreținută de o cultură care valorizează funcționalitatea, succesul și controlul. Bărbații, în special, sunt socializați să nu plângă, să nu ceară ajutor, să nu arate vulnerabilitate. Femeile sunt adesea învățate să înghită, să evite conflictul, să prioritizeze nevoile celorlalți. În ambele cazuri, emoția autentică este înlocuită cu un rol – de protector, de salvator, de performer. Iar când acest rol devine prea greu, adicția oferă o supapă. Ea devine limbajul prin care corpul strigă ceea ce gura nu știe să spună. Este o formă de somatizare comportamentală a suferinței emoționale. Nu pot spune „mi-e dor”, așa că beau. Nu pot spune „mă doare”, așa că trag. Nu pot spune „sunt singur”, așa că fumez compulsiv. Nu pot spune „nu știu cine sunt”, așa că mă pierd în munca excesivă, în control, în obsesii.

Inteligența emoțională scăzută nu înseamnă că persoana nu are emoții, ci că nu are acces conștient la ele. Ele există, se acumulează, se manifestă indirect – prin somatizări, prin crize, prin disociere, prin compulsii. Aici intervine importanța terapiei ca spațiu de alfabetizare afectivă. Terapeutul nu trebuie doar să ajute la renunțarea la consum, ci să ghideze persoana înapoi spre sinele ei emoțional. A învăța să simți este un proces dureros, pentru că presupune să retrăiești ceea ce ai fost învățat să eviți. Tristețea, rușinea, furia nu mai sunt dușmani, ci ghizi. Adicția este o formă de control. Emoția este necunoscutul. Și tocmai de aceea, este nevoie de siguranță relațională pentru a reînvăța emoția. De un spațiu în care lacrima nu este judecată, în care confuzia este permisă, în care nimeni nu cere să te grăbești să fii bine.

De asemenea, trebuie înțeles că evitarea afectivă este o protecție. Este sistemul pe care persoana și l-a construit pentru a nu simți din nou respingerea, umilința, abuzul. A-l înlătura forțat nu vindecă. A-l onora și a-l înmuia cu grijă deschide ușa spre transformare. Când clientul dependent învață să identifice ce simte, deja nu mai este complet prins în compulsie. Când învață să respire printr-o emoție, deja nu mai este sclavul impulsului. Când poate spune „sunt trist și nu fug de asta”, deja adicția începe să slăbească. Pentru că vindecarea începe în momentul în care emoția devine suportabilă. Nu atunci când se renunță la consum, ci atunci când se acceptă suferința fără a o alunga.

Corpul este un aliat esențial în această călătorie. Persoanele cu inteligență emoțională scăzută nu simt ce simt, dar simt în corp. Tensiunea în piept, nodul în gât, greutatea în stomac sunt expresii ale emoțiilor neprocesate. Lucrul somatic – respirație conștientă, mișcare autentică, ancorare senzorială – devine un limbaj de reînvățare emoțională. În paralel, jurnalul emoțional, exercițiile de identificare afectivă, expunerea gradată la trăiri intense în terapie ajută la dezvoltarea unei hărți interne. Persoana dependentă învață, încet-încet, să stea cu ceea ce este. Nu cu ce trebuie să fie. Nu cu ce a fost învățată că e corect. Ci cu ce este viu acum, înăuntru.

Așadar, în spatele fiecărei adicții se ascunde o carte de emoții nescrise. Și rolul terapiei nu este doar să închidă cartea, ci să o scrie împreună cu persoana. Să-i dea cuvinte acolo unde a fost tăcere. Să-i dea permisiune acolo unde a fost interdicție. Să-i dea sens acolo unde a fost doar rușine. Inteligența emoțională nu se predă. Se modelează. Se naște în relație. Se reînvață în siguranță. Se activează prin blândețe. Iar acolo unde persoana dependentă învață să spună „mă simt” înainte de „am nevoie să scap”, începe adevărata libertate.

Bibliografie:

1. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction, North Atlantic Books, 2008

2. Marc Brackett – Permission to Feel: Unlocking the Power of Emotions to Help Our Kids, Ourselves, and Our Society Thrive, Celadon Books, 2019

3. Daniel Goleman – Emotional Intelligence: Why It Can Matter More Than IQ, Bantam Books, 1995

4. Lisa Feldman Barrett – How Emotions Are Made: The Secret Life of the Brain, Houghton Mifflin Harcourt, 2017

5. Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2014

6. Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving, Azure Coyote Books, 2013

7. Antonio Damasio – The Feeling of What Happens: Body and Emotion in the Making of Consciousness, Harcourt, 1999

8. John Bowlby – Attachment and Loss, Vol. 1, Basic Books, 1969

9. Alan Watkins – Coherence: The Secret Science of Brilliant Leadership, Kogan Page, 2014

10. Patrick Carnes – Out of the Shadows: Understanding Sexual Addiction, Hazelden Publishing, 2001

11. Stephen Porges – The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-regulation, Norton, 2011

12. Judith Herman – Trauma and Recovery: The Aftermath of Violence, Basic Books, 1992

13. Susan David – Emotional Agility: Get Unstuck, Embrace Change, and Thrive in Work and Life, Avery, 2016

14. Matei Georgescu – Psihologia dependenței – între simptom și simbol, Editura Trei, 2019